Tezele de toamnă-iarnă ale revoluţiei comuniste din Moldova

Autor: Vladimir ŢESLIUK, comentator politic al Agenţiei NIKA-press

Cel mai puternic partid din Moldova, sub conducerea celui mai autoritar politician din ţară Voronin (aprecierile sînt bazate pe sondajele de opinii recente) a desfăşurat, după cum vă amintiţi, un „miting de amploare”. Ei i-au spus „Marş asupra Chişinăului”. Comuniştii şi-au ţinut promisiunea – totul a decurs strict şi sever, iar ura naturală faţă de regimul antipopular , potrivit scenariului, au văzut-o toţi – „Jos! Noi plecăm din piaţă ca mîine să ne întoarcem!”. La respectivul miting iarăşi au povestit despre regimul banditesc şi despre inevitabilitatea tribunalului popular, probabil, revoluţionar-necruţător , dar echitabil în stil comunist, în curînd; cu greu reţinîndu-şi isteria, au reuşit totuşi să fie gălăgioşi. Ceva însă i-a dat de sminteală. N-au avut simţul măsurii – o problemă veche a comuniştilor, a funcţionarilor crescuţi în stilul „aprobăm!”, al partinicilor „surzi şi de acord” din PCUS. În cazul nostru, din PCRM. În această abreviere - tot atîtea consonante surde. Preşedintele partidului, Voronin, a luat-o razna: „Ridică-te ţară enormă, ridică-te la lupta mortală…”. Eroul piesei clasicului rus, adorat de comunişti, ar fi spus: „Ce cîntec ai stricat, nătîngule!”. Ce-i important aici – „ce cîntec”, „ai stricat” sau „nătîngule”? Toate cuvintele luate împreună.

Voronin şi înaintea mitingului a strălucit cu această calitate a comuniştilor-lideri, cunoştinţele, cu cît mai multe cuvinte cunoscute, cu atît mai sonore sînt împreună, cu cît mai supuşi sînt ascultătorii, cu atît mai organizaţi şi hotărîţi, cu atît mai pregătiţi să lupte „pentru asta”. Astfel pot fi aduşi la prostii de proporţii. Şi tu să ajungi acolo. Şi ajungeau – în vremurile somnambule comuniste. A asculta esenţa cuvintelor nu aveau cînd. Timpul îi grăbea – înainte! Neoprita (dar încearcă să-l opreşti, să nu-i dai voie la tribună – te pomeneşti imediat calificat drept alienat) vorba lungă şi goală se transforma în vrajă, care le părea conducătorilor partinici eficientă. Ce-i drept, totul s-a terminat dezastruos. Autorii au dat bir cu fugiţii, oratorii au răguşit, iar ascultătorii au rămas prostiţi. Iată din aceştia, supuşi, care îmbibă ritmurile şi nu conţinutul cuvîntărilor, s-a şi constituit în Moldova Partidul Comuniştilor în frunte cu Voronin.

Iată-l pe Voronin la Plenara ordinară a PCRM: ”Tot partidul simte astăzi acea responsabilitate fatală care planează asupra noastră ca o umbră întunecată. A fi sau a nu fi. Astăzi sau niciodată! Iată cuvintele care-s pe buzele tovarăşilor noştri. Şi noi într-adevăr înţelegem că toate greutăţile anterioare sînt nimic în comparaţie cu ce vom avea de făcut în numele ţării şi al poporului.”… „Sîntem convinşi că vom putea face asta. Ne-a învăţat asta experienţa de patru ani în opoziţie, experienţa de înfrîngeri şi victorii. Anume această experienţă ne va aduce la triumful de proporţii. Principalul e să rămînem şi pe ultima sută de metri la înălţimea misiunii înalte. Şi nici o cedare!”.

A vrăjit el astfel, a vrăjit, apoi şi în piaţă a repetat cele spuse în cercul îngust al Plenarei, că Moldova are nevoie de Uniunea Vamală, şi nu oarecum, ci urgent, că de altfel Moldova n-o să mai fie, şi că numai prin Uniunea Vamală sau cu ajutorul ei Moldova poate deveni stat european.

Acum, cînd la lumina zilei iarăşi ies aceste căpetenii comuniste, aceşti cîntăreţi despre fericirea grea şi greutăţile fericite, cînd iarăşi ne arată calea cea dreaptă şi ne sperie cu cea nedreaptă, a venit timpul să ne amintim faptul că ei toţi – şi comuniştii noştri mărunţi, şi cei, măşcaţi, sovietici, nici o cale, trasată tot de ei, n-au parcurs-o cu succes, nici un scop declarat n-au atins, vorbind în limbajul lor – n-au cucerit nici o cetate. Da, au avut, desigur, succes în luptă cu unii duşmani ai poporului, cu mercenarii, cosmopoliţii, fracţionarii, naţionaliştii, criticanţii şi toţi ceilalţi, care nu înţelegeau măreţia ideilor. Dar cam atît, tovarăşi. Acum, de la distanţă, se vede foarte bine cum „mahării roşii” se chinuiau în căutarea căii drepte şi numaidecît lungi. Socialismul nu reuşea, înseamnă că trebuia inventat „viitorul de mîine comunist”, în care obligatoriu (şi nu vor scăpa de planuri nerealizate) vor trăi copiii şi nepoţii pionierilor. Arătaţi-mi măcar unul care a ajuns să vadă acest viitor comunist, de fericire absolută. Nici Perestroika nu l-ea reuşit, pentru că a doua zi după anunţarea ei căpeteniile au înţeles: ei, în căutările lor sumbre şi neliniştite de a-şi salva propria putere, au anunţat lupta împotriva sa, şi din cauza asta au transformat Perestroika în „perestrelka”, adică tiruri de armă - pînă acum în colţurile sovietice se mai împuşcă, mai sînt căutaţi cei care sînt „împotrivă”… Împotriva a ce, Doamne?! Simplu – împotriva a orice şi a totul. Înrăiţi, zăpăciţi, invidioşi, neavînd nici o profesie, nici talente, ei caută, dar nici ei nu ştiu ce. Ar vrea să-şi întoarcă puterea, dar ştiu că nu vor reuşi. Tocmai de aceea se înrăiesc, se bîlbîie şi invidiază. Demascarea ideologiei şi planurilor care au căzut în anii 90 pe capetele tuturor celor implicaţi în construcţia comunistă i-a trezit bine şi pe comanditari, şi pe năimiţi. Trezirea i-a impus să se explice între ei. Dar discuţia între ei a reuşit – cinică pe de o parte, şocant de sinceră pe de altă parte . Ei, şocaţi, au întrebat: voi doar ne-aţi condus, acum ne-aţi lepădat, cum aşa, noi doar faţă de voi cu credinţă şi adevăr am slujit, sîntem cu voi şi nu v-am trădat, ci invers, în pofida multor pretenţii, plîngeri şi, ne iertaţi, propuneri. Ca răspuns, cei cinici au propus în mod cinic o discuţie şi mai sinceră: da, dar şi voi nu credeaţi în nimic, vedeaţi mai bine ca noi, şefii, că socialismul comunist este o minciună şi că trăim flămînzi, şi mergeaţi din urma noastră exclusiv din cauza leneviei, a dorinţei de a fi turmă şi a nu răspunde pentru nimic, şi încă, pentru că prostia că „partidul este conducătorul nostru” vă plăcea, tot din lenevie şi prostie, deci acuzaţi-vă doar pe voi înşivă, iar acum, cînd, în sfîrşit, după cum ne cere Statutul Partidului, am vorbit sincer, duceţi-vă unde doriţi! Cu alte cuvinte, ca la comunişti – şefii i-au trimis pe robii voluntari, iar ei s-au dus unde i-au trimis. Adică, nahren s pleaja, vorba lui Voronin.

Discuţia a fost de folos – în nici o ţară post-sovietică comuniştii n-au obţinut puterea şi în viitorul previzibil nu o vor obţine. Şi numai Moldova „a reuşit”, netrăind nici zece ani sub alt regim, necomunist, să-i întoarcă pe comunişti la putere. Dar ei, voroniniştii, s-au dovedit a fi ca acei care în anii 90 au fost alungaţi. Tovarăşi prinşi şi văzuţi cu furtişaguri şi lacomi de avere. S-ar părea că ar fi putut să înveţe multe – experienţa sovietică, experienţa din 2009, cînd, practic, au fost zvîrliţi din birouri, le spunea: tovarăşi, nu bateţi capul, nici vouă, nici oamenilor, lăsaţi naibii această călăuzire a voastră spre viitorul fericirii absolute, la fel de falsă, care nu duce nicăieri. Nu lasă. Propunerea lui Voronin de a merge urgent în Uniunea Vamală ca să ne apropiem de Europa este ca şi cum ai edifica socialismul cu ajutorul capitalismului. El spune: masa partinică roşie îl ascultă extaziată. Trăiască modul de viaţă şi de gîndire sovietice! Toţi îi mint pe toţi, toţi cred tuturor, cine nu-i cu ei este împotriva lor. Ce va fi cu Moldova, dacă minciuna aceasta se va întoarce la putere, e clar. Nimic. Unde va ajunge ea sub căpetenia lui Voronin e clar de asemenea. Nicăieri. În schimb, va fi doldora de un comunism specific, voronian, personal şi primitiv. Dacă se vor întoarce minţindu-i din nou pe toţi.