Anton Bacalbaşa: Moş Teacă. Moş Teacă la inundaţie

Moş Teacă se pregătea tocmai să plece acasă, cînd aghiotantul intră-n cazarmă ca o furtună.

— Ce-i, aghiotant? Foc?

— Ba nu; apă, don căpitan!

— Apă?

Şi Moş Teacă se pipăi la cap, unde i se părea că se clatină ceva.

— Să chemi pă medicu reghimentului, zise el.

— Trăiţi, don căpitan, răspunse aghiotantul, este apă la Dîmboviţă, s-a revărsat, a venit mare!

— Cine a dat orden? strigă Moş Teacă răstit.

— A dat ordin don colonel să mergeţi cu compania ca să ajutaţi pe oamenii înecaţi...

Moş Teacă era omul care ştia să aprecieze însărcinările ce i se dădeau. În fiecare însărcinare el vedea un semn de încredere din partea colonelului şi un pas mai mult spre avansare.

Raţionamentul lui era, de altfel, simplu, dar logic: De vreme ce la toate alea mă trimite tot pă mine, va s'zică, eu sunt ăl mai bun, va s'zică, fără mine nu să poate... La foc, la apă, la rivoluţie, tot eu... Parcă mă văd avansat la vechime! Dup-atîtea vitejii, nu să poate să numplinesc termenu.

Şi Moş-Teacă chemă gornistul:

— Sună-mi de alarmă pentru cumpania treia!

Gornistul sună, şi peste cinci minute compania era în curte, prevăzută cu ţinuta de campanie.

— Drepţi! comandă Moş Teacă. Puneţi baione-ta!

Apoi, venind în faţa frontului, ţinu următorul discurs:

— Ofiţeri, subofiţeri, caporali şi soldaţi! Aţi auzit că s-a-necat Dîmboviţa. Don colonel a dat orden precum ca să mergem noi să scăpăm ce s-o mai putea... Soldatu este dator să meargă cu coraj în faţa inamicului şi să treacă pîn foc şi pîn apă. Dacă vezi că vine Dîmboviţa la tine, scoţi gamela şi laşi să intre Dîmboviţa-n gamelă. Cum ai văzut-o c-a intrat, închizi gamela şi duci pă prizonel la comenduire, mai ales dacă n-are bilet de voie. Înainte, pas de atac, marş!

Compania o luă repede la drum. În faţa ei, Moş Teacă mergea mîndru, cu sabia scoasă, şi din cînd în cînd se-ntorcea în urmă:

— Nu iuţi pasul, leat, că n-a venitără turcii! Mergi mai iute, răcane, că nu mergi la nunta lu' tat-tu! În sfîrşit, ajunseră. Dîmboviţa se revărsase şi înecase o mahala întreagă.

Moş Teacă chemă toboşarul:

— Să suni trei somaţii, să se retragă!...

Dar Dîmboviţa creştea mereu. Atunci Moş Teacă comandă: „Foc!” Un moment, panica fu generală; însă Dîmboviţa înainta.

— Nu să poate, zise apoi Moş Teacă. Trebuie să fie numa aşa o manevră din partea corpului de armată! N-am văzut eu?! Aşa face şi la pompieri cîteodată: zice că e foc numa ca să-i încerce, şi, cînd colo, focu e pus de comenduire.

Şi, liniştit, Moş Teacă comandă retragerea. Compania făcu front pe al doilea rînd şi merse de se aşeză la o distanţă bunicică.

În momentul acela sosi colonelul.

— Ce faci acolo, căpitane?

— Am înţeles, don colonel.

— Ce ai înţeles?...

— Manevra...

— Ce tot vorbeşti de manevră?!

— Hei! Parcă noi suntem proşti? E manevră de la comenduire ca să ne încerce... N-am văzut noi?! Am dat şi focuri, şi tot nu s-a dat înapoi!...

Colonelul, desperat, trimise pe Moş Teacă la cazarmă, iar compania rămase sub comanda locotenentului Spanopolu.

Pe drum, Moş Teacă plîngea pe locotenent:

— Săracu, are să-l reformeze! El crede că e serios... Hei! N-a fostără toţi la război, domle!