Anton Bacalbaşa: ”Moş Teacă. Cine e Moş Teacă?” (1)

Adevărat copil năzdrăvan! Din pricina lui nu se puteau odihni cinci mahalale. Nu era zi de la Dumnezeu în care părinţii să nu se pomenească acasă cu vreo plîngere: Tecuţă a spart capul fetei mele! „Tecuţă mi-a spart un geam! Tecuţă a legat o tinichea de coada lui Samurache! Tecuţă mi-a omorît un porumbel cu o piatră!" Şi toate boclucurile astea se spărgeau în capul părinţilor, care erau nevoiţi să plătească cu bani nebuniile odraslei lor. Alteori, lucrul era şi mai grav; proprietarul venea şi spunea: „Domnule Teacă, eu nu pot să vă mai dau casa din pricina băiatului dumneavoastră; mi-am aprins paie-n cap cu mahalaua!” Iar părinţii trebuiau să se mute, că n-aveau încotro.

Drept vorbind, însă, vina nu era numai a micului Tecuţă, care, fireşte, la şapte ani nu putea să fie înţeleptul Solomon. Mai erau vinovaţi şi părinţii: le intrase-n cap că Tecuţă al lor are apucături milităreşti şi-l lăsau să facă tot ce-i trăsnea prin cap, numai să nu-şi dezmintă viitorul. Pentru că, vorba domnului Teacă: „Tot omul se naşte cu croiala lui; eu încă de mic dădeam semne c-am să fiu senator; îmi spune doica pă care am avutăr-o acasă că puteai să dai cu tunul şi nu m-ai fi deşteptat cînd apucam să adorm!„ Aşa şi cu Tecuţă. Toată dragostea lui de copil era să se joace de-a soldaţii. La Anul Nou, la ziua lui, la toate zilele mari nu cerea decît jucării soldăţeşti:

— Tată, mie să-mi iei o puşcă! Să-mi iei un tambur-major! Cumpără-mi o cutie cu soldaţi...

Şi peste trei zile, jucăriile ajungeau ferfeliţă: de puşcă rămînea numai ţeava, tamburul ajungea fără căciulă, soldaţii fără nasuri. Atunci începea devastarea geamurilor vecine, tinichelele de coada lui Samurache... Cu toate astea, părinţii erau încîntaţi. Îl îmbrăcaseră pe Tecuţă cu haine de căpitan şi-i cumpăraseră o sabie de tinichea. Iar cînd îl întrebai: „Cum te cheamă?” el răspundea scurt: „Don căpitan Teacă!”

Dar copilăria nu ţine mult. La opt ani, micul Tecuţă a fost răpit de lîngă duzinile-i de tamburi-majori şi încorporat la şcoală. Aici firea lui cazonă s-a simţit încătuşată de o nouă disciplină, de un regim care nu-i putea conveni.

— Eu sunt căpitan, striga Tecuţă furios, nu vreau să port respect ţivililor!

Şi bieţii profesori pătimeau cumplit de pe urma isprăvilor închipuitului căpitan. Cît pentru carte, Tecuţă nu putea s-o sufere.

— Parcă mie-mi trebuie cărţi de astea! Parcă Mihai Viteazu ştia artmetică!

Şi cărţile rămîneau cu foile netăiete, iar Tecuţă rămînea repetent. La doisprezece ani, el ajunsese de-abia în clasa a doua primară, de unde a fost dat afară îndată ce guvernul pe care-l sprijinea domnul Teacă a căzut în opoziţie. De aici încolo începe viaţa aventuroasă a lui Tecuţă. Şase ani de-a rîndul a trăit pe lume fără să facă nimica bun. Dimineaţa pleca de acasă şi se ducea să vadă soldaţii făcînd instrucţie, la amiază se întorcea, şi apoi iar pleca, spre a se întoarce tocmai seara. Şi nu era schimbare de gardă, nu era paradă, nu era retragere cu torţe la care adolescentul Tecuţă să nu ia parte. Îl vedeai mergînd pe lîngă trupă, în pas reglementar, sorbind cu ochii pe sergentul-major — idealul lui.

Acum era destul de mare, făcuse cunoscuţi printre sergenţi, şi adeseori dulăpiorul lui madam Teacă suferea efracţiuni, din care Tecuţă îşi plătea luxul de a face chef la cantină înconjurat de toţi subofiţerii. Azi aşa, mîine aşa, Tecuţă creştea mare, dar mintea-i rămînea minte de subofiţer reangajat, toată învăţătura lui nu se urca nici pînă la nivelul şcoalei de adulţi de la regiment. Şi dacă mai pui la socoteală efracţia dulăpiorului, apoi uşor vezi că aveau dreptate domnul şi doamna Teacă să se pună pe gînduri şi să cam înceapă a regreta neînfrînarea la vreme a fiului cazon.

— S-a isprăvit, Luxiţo, nu mai merge! Băiatu s-a făcut un stricat şi jumătate! La vîrsta lui bea ca un aghiotant! Rîde mahalaua de noi!

— Lasă, răspundea madam Teacă, peste un an facem noi ce-om face...

— De-ar trece mai curînd!... Mi-e teamă să n-ajungă cine ştie cum pînă atunci! E prea din cale-afară stricat, numai de militar e bun!

Şi bieţii bătrîni se rugau lui Dumnezeu să treacă anul ca ceasul. La optsprezece ani, tînărul Tecuţă intră în cariera care avea să-l facă mai tîrziu aşa de popular. I se făcu consimţămîntul tatălui, actul de vaccină şi actul de botez. A fost mai greu cu certificatul de bună purtare din partea a cinci mahalagii; dar s-au găsit cinci oameni inteligenţi, care au înţeles că actul ăsta însemnează salvarea mahalalei, şi iată-l pe Tecuţă în faţa colonelului. Peste petiţia prin care „subsemnatul, dorind a-mbrăţişa cariera armelor în regimentul ce cu onoare comandaţi...” colonelul a pus un "se aprobă" şi a doua zi Tecuţă — de aci încolo Teacă — era tuns ca-n palmă şi prevăzut cu garnitura complectă.

Văzîndu-l strîns în tunică, domnul Teacă s-a simţit mîndru, madam Teacă a plîns, iar voluntarul a cerut ceva parale care i s-au acordat imediat, fără să mai fie nevoie de siluirea cunoscutului dulăpior. Onoarea e dulce, borşul e acru — asta a fost cea dintîi constatare a voluntarului. Şi, dacă n-ar fi fost intervenţia periodică a sumelor ţivile venite de acasă, adio, mîncare particulară! Cu şapte parale pe zi, ostaşul Teacă nu ar fi garantat multă vreme de amoru-i nemărginit pentru apărarea patriei.

De altfel, greutatea-i a fost numai şase luni, căci după asta a fost „avansat caporal”. De aici începe epoca ordonanţei nereglementare, a cizmelor văcsuite de alţii, a unsoarei de curele oferite în mod graţios de magazinerul companiei, a capacului de gamelă cu tocană particulară, a pumnilor aplicaţi răcanilor care nu ştiu să poarte un respect caporalului! Iar peste un an, calea de aur se deschise înaintea lui: cele două galoane de lînă — funia de tei — fură-nlocuite cu şarpele de aur; don sergent Teacă intră în rîndul subofiţerilor.

Şi trebuie să recunoaştem adevărul: asta a fost cea mai dreaptă avansare ce s-a făcut vreodată în armata română. Sergentul Teacă era un militar desăvîrşit: croit bine din fire, el avea înfăţişarea unui erou permanent. Apoi disciplina-i intrase aşa de bine în minte, încît ar fi putut să-l taie un superior şi n-ar fi zis pis. În schimb, să fi poftit un inferior să facă o greşală: acela care odinioară lega tinicheaua de coada lui Samurache găsise un întreg sistem pentru a introduce disciplina în rîndurile armatei. Astfel, sergentului Teacă i se datoresc o mulţime de invenţiuni care fac şi în zilele noastre caracteristica şi fala armatei, a acelei armate „fără de care un stat nu poate exista”. El a inventat plotonul de pedeapsă, căţeaua în spinare, gimnastica cu buturuga, ochirea soarelui cu baioneta la armă, butucii, aruncarea tesacului în scînduri de-a zbîrnîitelea, chemarea dracului de la lampă... şi alte măsuri disciplinare, „fără de care armata ar fi o adunătură de oameni periculoşi societăţii”.

Să nu vă miraţi, deci, dac-aţi auzit ca şi mine că n-au trecut bine doi ani de cînd sergentul Teacă a intrat în rîndurile subofiţerilor, şi, prin înalt decret regal, el a fost înaintat la rangul de sublocotenent. În privinţa asta s-au ridicat cîteva obiecţii. Au fost cîţiva care au spus că Teacă de-abia ştie a iscăli; dar raportul colonelului era aşa de favorabil sergentului, încît ministrul l-a înaintat fără cea mai mică grijă, căci nu cartea, ci disciplina face pe adevăratul militar. (va urma)

Anton Bacalbașa (n. 21 Februarie 1865, Brăila - d. 1 Octombrie 1899) a fost ziarist, prozator și traducător român, creatorul personajului literar Moș Teacă. Anton Bacalbașa, considerat "unul dintre cei mai mari poeți ai prozei gazetărești", a fost și un poet liric. Fiind un umorist plin de vervă și de spirit și polemist redutabil, a fost stimat pînă și de adversarii săi. Împreună cu Ion Luca Caragiale a editat prima serie (1893) a revistei umoristice "Moftul român".