Fără un sediu propriu şi chiar o tipografie, nici un ziar nu este independent, mai ales în Moldova

Autor: Mihai CONŢIU

Cu extrem de rare excepţii şi fireşte că nesemnificative, nedurabile, presa, în istoria ei, nu a fost niciodată 100% liberă şi nici nu are cum să fie. Oricîtă independenţă şi-ar proclama iniţial un jurnalist care-şi propune să fondeze un ziar, mai devreme sau mai tîrziu, în funcţie de impactul noii publicaţii, ajunge să devină dependent de „factorii externi”. „Factorii externi” pot fi reprezentaţi de către politicienii puternici, mari magnaţi, grupări mafiote şi sindicale ori „raţiuni de Stat în situaţii invocate a fi excepţionale”.

Se spune că, în perioada interbelică, în redacţiile marilor ziare americane erau titrate vizibil următoarele vorbe: „Dacă vreţi să trăiţi mult, nu vă faceţi ziarişti!“. Fireşte că îndemnul în sine accentua stresul şi solicitările însemnate la care era supus zilnic ziaristul, precum şi riscul exercitării acestei profesii în condiţii extreme care-l puteau costa şi viaţa. Pentru mulţi jurnalişti şi mai ales pentru cei care fondează ziare, această profesie poate să reprezinte un ideal, numai că după ce au îmbrăţişat-o se confruntă cu o realitate care le sfidează, le mutilează idealul, transformîndu-i în învinşi ori colaboraţionişti cu „dictatorii realităţilor”. Ne-libertatea presei îşi are rădăcini adînci în istorie şi care astăzi şi-au întins tentaculele la scară planetară.

Între 1800 şi 1814, presa franceză a avut un singur director şi un singur redactor-şef: Napoleon Bonaparte

Ziarul parizian Le Moniteur, în 28 Februarie 1815, la debarcarea lui Napoleon în Franţa, după ce evadase din insula Elba, scria: „Monstrul corsican, urît de toţi francezii, a cutezat să păşească din nou pe pămînt francez. Cu siguranţă, viteaza noastră armată îl va prinde şi-l va trimite acolo unde-i este locul.” În data de 20 Martie 1815, acelaşi ziar avea o cu totul altă opinie: „Majestatea Sa, Împăratul, a ajuns la Paris. Francezii exultă de bucurie.”

Pamfil Șeicaru (n. 18 Aprilie 1894, România – d. 21 Octombrie, la Munchen, Germania, în exil), ziarist român, considerat a fi cel mai mare gazetar dintre cele două războaie mondiale, într-un articol intitulat „Napoleon a făcut din presă o servitoare personală”, scria: „Fără exagerare se poate spune că, între 1800 şi 1814, presa franceză a avut un singur director şi un singur redactor-şef: Napoleon Bonaparte. Napoleon nu-i putea suferi pe ziarişti şi nu pierdea ocazia de a-şi manifesta cu brutalitate profunda lui antipatie. Adesea, obişnuia să spună că sînt suficiente 4 gazete ostile ca să facă mai mult rău decît 100.000 de soldaţi pe cîmpul de luptă. Ori de cîte ori i se făcea o cît de vagă aluzie la libertatea presei, nu uita să repete: „Dacă dau frîu liber presei, n-am să mai rezist nici 3 luni la putere”. Toată ostilitatea lui Napoleon faţă de gazetari se datora faptului că temperamentul lui autoritar nu izbutea să înconvoaie complet aceste spirite independente. Concepţia lui Napoleon despre presă era aceeaşi ca şi despre armată: să execute şi să nu discute. Încazarmarea presei era idealul său, ideal pe care nu a reuşit să-l realizeze decît în parte, dar principiul presei dirijate Napoleon l-a formulat.”

Procedeul tuturor dictatorilor, în ceea ce priveşte legitimitatea regimului prin aderarea necondiţionată a opiniei, este foarte simplu: dacă presa oglindeşte opinia publică, se confiscă presa şi pentru a obţine o unanimitate în redarea opiniei publice nu mai există nici un ziar de opoziţie. Regimul comunist a simplificat procedeul: sediile ziarelor, tipografiile, hîrtia, cerneala au intrat în posesia statului. La fel au procedat şi guvernările democratice de după 1991 cu presa din Republica Moldova!

Primul ziar privat din lume

„La Gazetta di Mantova” a apărut prima oară în 1664. Este cel mai vechi ziar din lume care a fost înfiinţat exclusiv prin capital privat şi care este publicat şi în ziua de astăzi. A trecut printr-o perioadă foarte grea în timpul dominaţiei francezilor conduşi de Napoleon. La scurt timp după asediul oraşului Mantova din 1796, ziarul s-a închis. După intrarea francezilor în Mantova pe 2 Februarie 1797, iacobinii au fondat un alt ziar, «Il Giornale degli amici della libertà italiana» (trad. – „Ziarul prietenilor libertăţii italiene”). În Martie 1801, "La Gazetta di Mantova" şi-a reluat apariţia, fiind o perioadă bisăptămînal, după care a redevenit cotidian. În 1998, cotidianul italian a oferit prima variantă a site-ului său. Deoarece este un cotidian regional, are un tiraj limitat. De exemplu, în 2008 avea doar 32.000 de exemplare vîndute, iar în 2014 a ajuns la o medie de 24.000 de exemplare. În 2014, poşta din Italia a emis un timbru dedicat împlinirii a 350 de ani de la apariţia ziarului.

Cum să fii ziar respectabil dacă nu ai propria clădire, sediu?

Notam mai sus că regimul comunist a confiscat şi introdus în proprietatea statului de la ziarele independente anterior sediile, tipografiile, hîrtia etc. După declararea Independenţei de Stat, sistemul pluripartit democratic din Republica Moldova nu a redat presei ce i se cuvenea, preferînd strategic, aidoma dictaturilor ce l-au precedat, să păstreze în proprietatea Statului sediile ziarelor şi tipografiile. În aceste condiţii, redacţiile ziarelor au devenit chiriaşi în propriile clădiri, construite tot pe banii şi munca lor, chiar pe vremea URSS, aşa cum este Casa Presei din Chişinău sau Tipografia Universul.

Toate ziarele de pînă în 1991 „au avut libertatea să se privatizeze”, dar ce şi-au privatizat altceva decît denumirile, eventual, şi dreptul de a se înregistra juridic în calitate de societăţi particulare continuatoare a publicaţiilor de pînă în 1991? Absolut toţi guvernanţi mai au şi neobrăzarea de a vorbi despre condiţiile pe care le creează pentru dezvoltarea presei independente, în timp ce fostele sedii ale ziarelor au reintrat (rămas) în proprietatea Statului, au fost închiriate sau vîndute în folosul Statului. Dacă exista bun-simţ şi corectitudini elementare la nivelul Statului ce se pretinde democrat, ţinînd seamă de restructurările de spaţiu necesar redacţiilor impuse de noile modernizări, atunci guvernanţii trebuia să aibă responsabilitatea majoră de a oferi redacţiilor tradiţionale cu istorie măcar cîteva încăperi moştenire din ceea ce Statul „a moştenit cu forţa” din avuţiile lor. Sigur că mai exista şi varianta prin care Statul putea da posibilitate, încă de la început, ca redacţiile respective să-şi privatizeze încăperile de care aveau nevoie, iar asta în mod preferenţial şi justificativ. Toţi politicienii şi bandiţii au privatizat pe nimic tot ce şi-au dorit, numai presei i s-a interzis cu desăvîrşire acest lucru elementar!

Acum Casa Presei, care numai a presei nu este, este o instituţie administrată de Stat, care nu adăposteşte în holul ei nici măcar un chioşc de ziare, ale cărei încăperi sînt exploatate prin închiriere lor la tot felul de firme comerciale, de avocatură, magazine, restaurante etc. Cîteva spaţii au fost şi vîndute de mult.

În Republica Moldova, ca şi în România, de fapt, nu există nici un ziar care să aibă propriul lui sediu, ca în Germania, Franţa, SUA etc., iar asta pentru că Statul dictator, la fel ca şi Napoleon, Stalin, Hitler, Ceauşescu etc., nu are nevoie de o presă independentă, ci de una aservită, care să depindă de fluctuaţiile guvernanţilor, de poftele şi „mila lor”. Aţi citit mai sus statutul de care se bucură în Italia „La Gazetta di Mantova”, care este doar un ziar regional!

Între timp, asociaţiile locale ale jurnaliştilor ne pisează demagogic cu… deontologii

Jurnalistul este un individ care trăieşte din ceea ce scrie despre cele întîmplate în societatea, ţara şi lumea globală în care trăieşte. El este angajatul unui şef care îi aprobă sau nu textele scrise. Şeful, la rîndu-i, avizează articolele redactorilor subordonaţi din raţiuni ce ţin de existenţa pe mai departe a ziarului. Existenţa unui ziar, după cum aţi înţeles din cele scrise mai sus, depinde de voinţa guvernanţilor sau a unor patroni cu conexiuni obligatorii la aceeaşi guvernanţi. În acest context, constatăm că jurnalistul moldovean nu poate scrie din convingere pentru o cauză, ci din raţiuni dictate de interese superioare lui. Scriind în astfel de circumstanţe, observăm că interesele superioare care-i dictează să scrie altfel decît şi-ar dori se transformă în propriile-i interese meschine de a munci doar pentru un amărît de salariu. Spre exemplificare, un model de astfel de jurnalism îl găsim la toate posturile de televiziune conexate la Vladimir Plahotniuc. Acolo nu avem de-a face cu exercitarea onestă a profesiei de jurnalist Tv, ci cu adevărate execuţii publice ale unor persoane neconvenabile patronilor, ale unor entităţi politice, cu manipulări ideologice de masă de tip absolutist, în care moderatorii sînt adevăraţi inchizitori de presă. Sigur că asta se întîmplă şi la alte asemenea posturi!

Există aici cîteva asociaţii de jurnalişti ce se declară independente dar care, în realitate, sînt la fel de contaminate ca şi cele mai înrobite mijloace mass-media. Aceste asociaţii, în mod tradiţional, sînt compuse exclusiv din sinecurişti, din tipi care monitorizează alte publicaţii şi îşi dau cu părerea voluntarist doar pentru a-şi justifica finanţările externe, căci de autofinanţări nu poate fi vorba. Sigur că unii dintre reprezentanţii acestor asociaţii au şi conexiuni benefice la politicienii zilei, la cei darnici. Ei, deopotrivă cu patronii instituţiilor mediatice, nu monitorizează niciodată semidoctismul, mediocritatea şi cultura precară a majorităţii ziariştilor moldoveni, iar asta deoarece ştiu că trebui ţinuţi o vreme în funcţii şi daţi afară periodic pentru ca nu cumva să devină profesionişti reali, ca să nu le devină concurenţi.

Despre practica spălării creierilor moldovenilor de către jurnaliştii de la trusturile de presă influente se vorbeşte doar ocazional, nu se şi studiază şi nu se dezbate public acest fenomen distructiv. Din acest motiv asistăm şi la o dramatică scădere a încrederii în presă. Această practică se corelează catastrofal cu invadarea mediului online de către o masă imensă şi agramată de bloggeri, autori de site-uri fantomă, nişte amatori sau agitatori politici care au marele avantaj că nu-i obligă nimeni să respecte un minimum de reguli profesionale.

În concluzie, cred că sînteţi de acord cu mine cînd constat că presa scrisă din Republica Moldova este o „improvizaţie silită” la cheremul guvernanţilor, iar fără un sediu propriu şi chiar o tipografie nici un ziar nu este independent!