Punct de vedere

(Continuare)

În continuare, să analizăm o afirmaţie din articolul publicat în ziarul “Moldova Suverană” la 19 februarie 2016, semnat de acelaşi doctor în filologie: “În Moldova istorică din sec. al 14-lea pînă la sfîrşitul veacului 19, iar în Moldova dintre Prut şi Nistru pînă astăzi, limba a avut şi are o singură denumire –Moldovenească! Limba românească este o creaţie cărturarească înflată în R. Moldova de ocupanţii români în 1918 şi reimpusă anticonstituţional de neoromâni în 1990...”.

În legatură cu această afirmaţie se impun următoarele obiecţii:

a) Izvoarele istorice dovedesc că în interiorul şi exteriorul arcului carpatic au circulat de-a lungul veacurilor mai multe denumiri pentru aceeaşi limbă a băştinaşilor: “romanus” (pentru a o deosebi de limbile “barbarus” ale populaţiilor migratoare prăvălite peste băştinaşi), “valahă” (pentru a arăta unitatea de neam a locuitorilor din jurul munţilor Carpaţi), “română” (denumire rezultată din ”romanus”);

b) Limba română şi denumirile ei reprezintă un rezultat al evoluţiei multiseculare a populaţiei băştinaşe din interiorul şi exteriorul arcului carpatic, dar nu “o invenţie cărturăreasca apărută prin veacul 19”;

c) Glotonimul “limba româneasca” nu a putut să fie “băgată, impusă în R. Moldova în anul 1918” din simplul motiv, cunoscut şi unui elev/unei eleve din clasele primare, că atunci, în 1918, încă nu exista Republica Moldova, aceasta a apărut pe harta Europei şi a lumii abia în anii 1990-1991.

Autorul diversiunii ”Moldovenii în istorie” dă etniei moldovenilor şi limbii moldovenilor alte înţelesuri decît ele le au conform adevărului istoric. Cartea care minte nu mai este carte. Minciuna este o condamnată care, în condiţiile noatre, umblă încă în libertate, pentru că noi incă nu avem instituţii academice repurtate, îndreptăţite s-o pună la punct.

Aşa-numitul „Dicţionar moldo-român” a fost înjghebat tot prin contrapunerea graiurilor limbii române şi prin plagiat. Acest dicţionar lipsit de valoare ştiinţifică a fost elaborat în felul următor: autorul lui a extras regionalismele basarabene şi transnistrene/moldovene din „Dicţionarul Explicativ al Limbii Române” în patru volume (care, după cum se ştie, cuprinde aproape toate cuvintele limbii române, inclusiv regionalismele, neologismele şi cuvintele ieşite din uz), a aranjat cuvintele extrase în ordinea alfabetică, în coloane, în partea stîngă a paginilor, apoi, alături de regionalismele moldoveneşti a pus regionalisme caracteristice pentru celelalte graiuri româneşti sau neologisme de origine italiană/franceză, uneori explicîndu-le sensul, aproape cuvînt cu cuvînt, după D.E.L.R.

Răsfoiţi cîteva pagini din dicţionăraş şi vă veţi da seama că el a fost făcut după metodologia descrisă mai sus, că el este o absurditate, că autorul lui este un făcător-de-rele demn de oprobriu.

În anul 1983, V. Stati, acest mînuitor de condei (mînuitor de creion, în „limba moldoveneasca”), şi-a publicat volumul de publicistică intitulat „Franţa pe care am vazut-o”, mai întîi în revista „Nistru” (nr. 1, 2, 3 şi 4), apoi în revistele „Moldova” şi „Kodrî” (în limba rusă) şi în săptămînalul „Literatura şi Arta”. Cartea lui V. Stati n-a fost decît un plagiat ordinar din următoarele izvoare româneşti: notele de ziar ale lui Octavian Paler (revista „Flacăra” din 01.10.1982); monografia „Leger” a criticului de artă român Mircea Deac (Editura „Meridianul”, Bucureşti, 1972); ciclul de volume „Pîntecele Parisului” al romancierului francez Emile Zola (Bucureşti, 1968).

Mai jos am să expun, în coloane alăturate, doar un fragment din „Franţa pe care am văzut-o” şi un pasaj din originalul „Leger” pentru a demonstra actul plagierii:

Versiunea V. Stati

„Revine la natura moartă, stăruindu-se să imprime obiectelor o anumită mişcare şi, totodată, o funcţie şi un sens nou. În acest scop separă figura umană de mediul natural, asociindu-i obiecte noi, neaşteptate, într-o ambianţă şocantă (seria din ciclul „Obiecte în spaţiu”). Concepţia este ilustrată de una dintre cele mai cunoscute pînze: „Gioconda cu chei”. Leger plasează imaginea preluată din tabloul lui Leonardo da Vinci în compoziţie cu obiecte contractante, plasate întîmplător: chei, cercuri, o cutie de conserve pe un fond de portocaliu şi gri, fiecare obiect avînd imaginea fidelă realităţii”.

Versiunea Stati mai cuprinde plagieri din paginile 16, 17, 31, 45, 46 ale originalului „Leger”. Plus transcrieri din celelalte izvoare româneşti arătate mai sus.

Versiunea Mircea Deac

„Nevoia de stabilitate îl determină pe artist să revină măi întîi la natură, căutînd să imprime obiectelor reprezentate o mişcare echilibrată şi totodată o funcţie şi o valoare nouă. Pentru aceasta el separă obiectul sau figura umană de mediul său natural şi le asociază unor elemente noi (obiecte) neprevăzute, într-un spaţiu inventat. Astfel ajunge la seria tablourilor din ciclul „Obiecte în spaţiu”. Această concepţie este ilustrată de una dintre cele mai cunoscute lucrări ale lui Leger: „Gioconda cu chei”. Leger plasează chipul Giocondei – imagine preluată identic din tabloul celebru al lui Leonardo da Vinci – într-o compoziţie cu obiecte contrastante şi asamblate întîmplător: chei, cercuri, o cutie de conserve etc., pe un fond portocaliu şi gri, fiecare obiect avînd şi imaginea fidelă realităţii” (p. 40-41, „Leger”).”

În mod normal, un doctor habilitat în ștințe istorice nu face din falsificarea istoriei un mijloc de a ajunge la o bună situație materială și de a pătrunde în pătura intelectuală înaltă.

În mod normal, un doctor habilitat în ștințe istorice nu numai comunică cunoștințe conforme cu realitatea, ci, mai ales, promovează idei înaintate, formează în societate un spirit patriotic și cetățenesc, o convingere progresistă și democratică.

În mod normal, un istoric este conștient de faptul că un prezent și un viitor fericit nu se pot făuri cînd trecutul nu e luminat de adevăr.

În mod normal, un specialist în domeniul științelor sociale utilizează și propagă un limbaj adecvat, o terminologie corectă.

În mod normal, istoricul este conștient de faptul că studiul istoriei trebuie să-i facă pe oameni „mai sociabili, mai altruiști”.

În mod normal, un doctor habilitat în ştiinţe istorice nu-şi ”înfrumuseţează” scrierile cu cuvinte şi îmbinări de cuvinte ce nu mai ţin nici de limbă, nici de istorie, nici de logică, nici de bunul-simţ , ci de ceva căreia nu-i găsim un alt nume decît acela de bădărănie/mitocănie/grosolănie: ”puşlamale”, ”ocupanţi români”, ”cireadă de avocaţi ridicoli ai României”, ”cel căţărat prin copaci”, ”neoromânaşi”, ”ce are sula românească cu prefectura rusească”, ”Basaraghia”, ”basaraghenii”, ”troglodit”, ”tunchit la cap”, ”neoromâni agramaţi şi scrîntiţi naţional”, ”Ziarul de zgardă”, etc., etc.

În mod normal, un doctor habilitat în filologie nu practică plagiatul, nu fură din opera altuia şi nu le publică ca ale sale.

Ion STAFI, profesor de istorie