Fundătura mafiotă în care a ajuns RM şi cu sprijin românesc

Autor: Mihai CONŢIU

De ani şi ani, România politică orbecăieşte prin RM fără să priceapă cu nici un chip reala stare de lucruri de pe aici, să o accepte aşa cum este, iar toate acţiunile de relaţionare dintre cele două state să derive exclusiv din realităţile existente. De aproape un sfert de secol, politicienii români au suprapus propriile lor percepţii eronate peste realitatea obiectivă din RM. Ei au venit cu propriile lor realităţi care, în fond, nu au coincis niciodată cu cele de aici şi, deci, toate tentativele de apropiere dintre cele două ţări au eşuat, inclusiv sau mai ales proiectele unioniste desfăşurate pe multiple planuri.

Nimeni nu vrea să recunoască onest, iar aici mă refer la adepţii mai mult sau mai puţin exaltaţi, înfocaţi şi irefutabili ai unionismului, că avem de-a face cu două populaţii a două state ale căror mentalităţi, obiceiuri, tendinţe, idealuri, istorie, bucurii sau tristeţi sînt fundamental diferite, iar asta în pofida comunităţii lingvistice. Dacă România, ca ţară membră a UE, tot mai are mult, mult timp pînă cînd se va europeniza în adevăratul sens al înţelesului acestui proiect de ţară, de RM ce să mai spunem? Dacă în 25 de ani nu a reuşit să se românizeze, pentru europenizare ar mai avea nevoie de cel puţin o jumătate de secol sau chiar un secol, în cel mai fericit caz.

Realitatea meschină şi dureroasă este că moldovenii aşa-zis unionişti care s-au apropiat de România în aceşti ultimi 25 de ani au făcut-o din instinct de conservare, din dorinţa de a-şi schimba vechiul stăpîn, rusul protector, cu altul nou, cu românul care trebuia să-i dea ce nu-i mai dădea rusul. Tocmai asta nu a înţeles „românul protector şi europenizator” de la Bucureşti, dar mai sînt şi altele.

Moldoveanul majoritar nu vrea nici unirea cu România, nici integrarea în UE. Se teme că va fi lipsit de tradiţii, de cumetri, de closetul din fundul curţii, de crama semilegală din garaj, de contrabande cu ţigări şi băuturi contrafăcute, de o anumită promiscuitate transformată în model cultural, de şcoli şi universităţi absolvite în condiţii dubioase şi de formă, de rusticitatea, ruralitatea lui cu care a cucerit oraşele şi multe, multe altele. Atunci de ce să ne mai mirăm că de 25 de ani de predare a limbii române absolut nici un liceu sau o universitate nu au fost capabile să dea măcar o promoţie de absolvenţi care să poată scrie şi vorbi în această limbă la nivelul mediu din România?

Eşecurile politice româneşti în RM sînt de-a dreptul dezonorante, astăzi atingînd dimensiuni apocaliptice pentru moldoveni. Unii politicieni români au jubilat în 2009, după ce comuniştii au fost scoşi de la guvernare cu forţa. Au crezut că vor controla „româneşte” guvernarea de la Chişinău. Prin Mihai Ghimpu. Mai apoi prin Vlad Filat. În realitate, toate guvernările din 2009 au fost controlate mafiot de Vladimir Plahotniuc, inclusiv prin intermediul lui Ghimpu, pe care şi l-a subordonat definitiv. L-a îngenuncheat uşor pentru că Ghimpu este lacom de bani. Avem temei să credem că înlăturarea lui Filat din fruntea Guvernului şi arestarea lui ulterioară s-a făcut şi cu o anumită „ştiinţă” românească şi cu scopul multiple. Mai întîi iluzia că se luptă cu corupţia, dar şi interese băneşti încă nemonitorizate de DNA de la Bucureşti.

Acum s-a ajuns în situaţia paradoxală în care românii, americanii şi europenii sprijină Guvernul Pavel Filip aflat în subordinea exclusivă a lui Plahotniuc. Au susţinut şase ani o guvernare coruptă sub falsul stindard al integrării europene. Dînd cu capul în zid, acum se opun alegerilor anticipate dorite de majoritatea moldovenilor, iar asta pentru că se tem de „pericolul” venirii la Putere a forţelor de Stînga, dar şi pentru că nu au un „proiect politic proeuropean”. Dar cei 14 comunişti nu sînt de stînga? Ei nu sînt acum la putere? Dacă în şase ani nu s-a reuşit consolidarea unei forţe proeuropene, atunci cum putem crede că se va izbuti în următorii aproape trei ani? Peste trei ani, Stînga va veni la guvernare mai masiv decît au făcut-o comuniştii în 2001, iar asta din simplul motiv că majoritatea populaţiei se va simţi jignită, frustrată şi manipulată la maxim.

Acum, guvernarea de la Bucureşti încearcă să dreagă aparenţele şi se erijează în protector european al RM, împrumutul de 150 de milioane de euro intrînd în această schemă. Fără să mai dezvoltăm alte ipoteze, este suficient să vă reproducem doar cîteva opinii exprimate de către Armand Goşu, conferenţiar dr. la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, analist specializat în spaţiul ex-sovietic:

„Dacă tot dorea Bucureştiul să dea bani Chişinăului, de ce nu i-a dat guvernelor Gaburici sau Streleţ? A aşteptat să se adîncească criza? A aşteptat un Guvern controlat integral de oligarhul Plahotniuc? Orice om cu capul pe umeri s-ar feri de orice asociere cu Plahotniuc. Sau România crede că cetăţenii moldoveni sînt o turmă care o să aplaude cînd o să primească banii pe salarii şi o să uite de Plahotniuc şi de miliardul de dolari furat din bănci?

Vlad Plahotniuc a compromis vectorul european în Moldova, cum să-i ceri tocmai lui să implementeze Acordul (de Asociere cu UE; n.r.)? Cum adică "prioritizarea implementării"? De către cine? De către actualul Guvern? Scriind aceste rînduri, Guvernul României umileşte sute de mii de oameni care au protestat în ultimele 12 luni la adresa corupţiei, hoţiei, statului captiv, cerînd reforme, anchetarea furtului miliardului de dolari.

Lista condiţiilor ar fi trebuit să se inspire din revendicările protestatarilor. Şi ar fi trebuit să înceapă cu destituirea procurorului general, cu adoptarea neîntîrziată a legii Procuraturii pentru a de-sovietiza Procuratura moldovenească, a controlului averilor, a conflictului de interese. Trebuia subliniat în scrisoare interesul României pentru reforma Justiţiei şi pentru demantelarea reţelelor de crimă organizată ajunse la putere în Moldova. Cu asta ar fi trebuit să înceapă condiţionalităţile impuse de România.

Banii nu înseamnă totul. Altceva aşteptau cetăţenii Republicii Moldova de la Bucureşti. Aşteptau un semn că România le-a înţeles disperarea şi că nu-l susţine pe Plahotniuc. Şi că temerea că el o să ajungă preşedinte e cu totul exagerată.”

Mai e ceva de adăugat? Credem că deocamdată nu, iar opinii asemănătoare celor ale lui Armand Goşu găsim şi la alţi ziarişti şi analişti politici obiectivi din România!