Vorba lungă – sărăcia omului

Zilele acestea am citit cu mare atenţie articolul lui M. Conţiu, Nefiind capabili să vorbim corect, transformăm neputinţa în politică.

Da, în linii mari autorul articolului are dreptate, dar o „dreptate”, mi se păru mie, tendenţioasă, cu o conotaţie ambiţioasă de Don Quijote bucureştean cu mustăţi pomădate şi pălărie. Nu este prima oară când observ această pretinsă dominaţie lingvistic-eruditisimă a reprezentanţilor conaţionali din dreapta Prutului.

Nu pot să neg faptul că vorbim prost. Mai ales politicienii: „inclusiv şi”, „că coaliţia”, „nici peşte, nici carne” şi aşa la infinit. Traducem şi mai deocheat: „plesni în stele oglinda”, „Margarita decolă”, „sticla sughiţă”, „voce plesnită”, „îşi ascunse faţa în piciorul lui Woland”, „cu două buturugi de batog subsioară”, „lăbărţându-se pe scaun”, „tunetul mănâncă sfârşitul frazei”, „trăgându-şi din urmă însoţitorul” ş.a. (Maestrul şi Margarita de Bulgakov, tradus în 2006 de V. Ciornei) (astăzi Cernei) Poate că ultima frază e „inofensivă” pentru munteni, dar parcă autorul autohton nu ştie cu ce calc pervers se asociază la noi această expresie?

Ce-i drept, există şi o explicaţie: totuşi ne vine greu să trecem de la bogăţia expresiilor ruseşti la o limbă mică care în multe privinţe cedează limbii ruse. E la fel cum să treci de pe un MiG-27 pe un MiG-21, de pe un submarin cu propulsor nuclear pe o „căruţă” blindată şi de pe un tanc T-72 pe o rablă la nivelul anilor 50, despre care, tanchiştii noştri, aflaţi în timpul Conflictului Transnistrean în România, mi-au povestit că mai curând dădeau foc eşalonului cu aceste „coşciuge”, decât intrau cu ele în luptă.

Însă cum numai a apărut pe arena politică RM în calitate de stat independent, îndată am simţit şi un fel de discriminare lingvistic-rasistă din partea fraţilor de peste Prut. Orice regionalism de-al nostru e tratat drept un barbarism şi expresie de oameni inculţi, pe când ţigănismele de la Bucureşti de genul: a lua la mişto; ce mişto!; pă; şese; şepte; etcetera – sunt capodopere! Poate scriitorii români nu folosesc regionalisme? Ioan Groşan, de-o vorbă? Nemaivorbind de Ion Creangă.

Nu sunt nici pe departe avocatul lui Nicolae Dabija, când i-am citit romanul „Temă pentru acasă” am fost printre primii care mi-am exprimat nedumerirea în discuţii cu scriitorii. În primul rând pentru faptul că dacă acest roman apărea odată cu Gulag-ul lui Soljeniţân, mai treacă-meargă, dar un asemenea eroism tardiv, după douăzeci de ani de la destrămarea Uniunii Sovietice, ne face şi mai pitici în literatura mondială. În plus, are dumnealui „perle” cât duce trenul şi în afara stilisticii: de ce tancurile ruseşti mergeau prin lanul de grâu dacă Armata Română a şters putina? De ce nu mergeau pe drum? De ce toate fetele din clasă erau îndrăgostite de Mihai Ulmu, portretul căruia îmi aminteşte de Dabija în tinereţe? Unde au găsit protagoniştii în Extremul Orient stejari, să se ascundă în scorburile lor? Etc.

Şi totuşi am să-mi permit să nu fiu de acord cu unele cuvinte „trecute la rebut” de Mihai Conţiu: ciotcă – în dicţionar există şi punctul doi care dă explicaţia: buturugă, ciot, rădăcină de copac; sau, prin ce „albanescul” căciulă e mai corect decât „ucrainescul” cuşmă?; de ce să i-o întoarcă este sfidat de sinonimul restituie?; şi a preîntâmpina este sinonim cu a preveni; iar cuvântului a petrece dicţionarul îi mai dă o explicaţie care înseamnă a însoţi numai o parte de drum; şi pentru horboţică în dicţionare există şi varianta de dantelă; iar pentru cicatrice în toate dicţionarele există două variante de plural: cicatrici/cicatrice. (Apropo, varianta cicatrici computerul mi-o subliniază cu roşu, drept una incorectă.) Deci, cu tot tupeul, aş recomanda şi dascălilor din Bucureşti să mai deschidă dicţionarul, chiar dacă unele regionalisme moldoveneşti îi deranjează mai mult decât propriile ţigănisme.

Or, poate în Bucureşti nu comit greşeli?

La lansarea unei cărţi mi s-a reproşat că am folosit expresia „oile au evadat dintr-un ocol”. Dicţionarul spune că numai oamenii sunt capabili să evadeze, animalele „n-au dreptul”. Acasă găsesc pe Internet scris cu mare de bucureşteni: „Evadarea spectaculoasă a unei ursoaice din grădina zoologică”, „Doi tigri au evadat din grădina zoologică” – şi nici un fel de ghilimele. Deci ceea ce i se permite Bucureştilui, este condamnabil pentru Chişinău!

Până încă nu demult auzeam de la posturile româneşti pronunţarea eronată a denumirii statului Cili, Chili, iar marca cehă Skoda, care, aşa cum litera S are semn diacritic, se citeşte corect Ş, şcoda, dincolo de Prut îi zic şi azi scoda. Şi în privinţa majusculelor: în povestirea Scrisul, semnată de scriitorul şi publicistul român Cornel George Popa, protagonistul mototoleşte câteva foi şi se linişteşte numai după ce scrie cuvântul „doamnă” cu literă mare: „Dragă Doamnă”. Şi protagonistul nu era moldovean. Dar ce facem cu deplasarea eronată a accentului la pronunţarea numelor străine? Am întrebat de un filolog din Cluj dacă aşa e mai româneşte. „Pe dracu, mi-a răspuns. Pur şi simplu nu întotdeauna ştim cum e corect.” Mă rog, e omeneşte. Dar ce fac ai noşti? Schimbă şi ei accentul, crezând că aşa vor fi mai români decât românii. Nu vă aminteşte de cazul cu regele şchiop când în jurul lui şchiopătau toţi curtenii?

Poate la capitolul limbi străine unii strălucesc mai bine decât alţii?

În prima instanţă o să aduc un citat din сuvânt-înainte al DOOM-lui, semnat de academicianul Eugen Simion care se referă la abuzul cuvintelor străine: „Cât de necesară este, mai ales, această „romgleză” pe care o ascultăm – de cele mai multe ori amuzaţi, alteori iritaţi – la TV sau la Radio, vorbită cu precădere de Chiriţele mediei de azi şi ale lumii politice?”

Am rezervat şi un citat la capitolul cunoaşterea englezei din ziarul „Gândul”, dintr-un articol semnat încă în 2010 de Cristian Tudor Popescu în adresa Nataliei Gherman (astăzi ministru de Externe al RM): „Luările ei de cuvânt au fost cele mai aplaudate de cotoşmanii cărunţi ai Americii, Europei şi Asiei-Pacific, personaje ale căror gesturi valorează nu vrei să ştii câte milioane de euro bucata. Aş fi vrut ca această fair lady să fie ministrul de Externe al României. Căci persoana care ocupă acum acest post a fost singurul vorbitor al cărui discurs n-a stârnit nici măcar aplauze de complezenţă, doar o tăcere plictisită care m-a făcut să mă foiesc pe scaun de jenă. Într-o engleză mai bună decât a d-lui preşedinte Băsescu, dar rigidă şi aproximativă pentru un ministru de Externe, Excelenţa Sa a produs nişte plăci aglomerate din rumeguşul limbii sale.”

Din partea mea am de adăugat: în 1992, un învăţător de limba rusă dintr-o comună din judeţul Buzău s-a oferit să-mi vorbească ruseşte. Mai bine n-o făcea. Auzindu-l, mi s-a creat impresia că m-a trăsnit cineva în moalele capului. La noi un măturător vorbeşte mult mai bine, exact cum susţine M. Conţiu că un om de rând din România vorbeşte mai corect decât un scriitor moldovean. M-aş mira dacă omul acela simplu a deschis vreodată DEX-ul. Pur şi simplu el cunoaşte limba „corectă” din oficiu, iar noi trebuie să înlocuim miile de regionalismele moldoveneşti altoite de la părinţi, cu expresiile vorbite la Bucureşti, în plus avem în cap şi limba rusă – în total mult mai multe cuvinte memorizate de un moldovean în raport cu un român de prima categorie. Dar dacă să ţinem cont de faptul că liceenii noştri pe lângă toate studiază, ca şi acei din dreapta Prutului, încă două limbi străine, apoi rămâne de văzut cine o să obţină primul Premiul Nobel la literatură. (Dabija deja stă la coadă.)

Poate „proverbialele” titre româneşti fac faţă? Am privit filmul artistic „Amelie”, dublat în limba rusă şi am primit o plăcere deosebită, m-a împins păcatul şi am vizionat acelaşi film la un post românesc, cu titre, şi-mi venea să arunc cu telecomanda în televizor de necaz. Nu se poate în asemenea hal să-ţi baţi joc de limbă.

La fel avem suficiente restanţe şi la traduceri – nu numai aici, dar şi dincolo. Propun ultimele rânduri din tragedia lui William Shakespeare, Romeo şi Julieta: „Nici în poveşti mai mult prilej de jale/ Decât în trista întâmplare-a lui/ Romeo şi Julietei sale!” trad. Şt. O. Iosif. Din punctul de vedere al gramaticii – impecabil. Însă, pentru a explica de ce am rămas profund dezamăgit, voi propune şi varianta rusească: «Нет повести печальнее на свете, чем повесть о Ромео и Джульетте» Sic! (vorba lui M. Conţiu)

Totdeauna au existat confruntări lingvistice în privinţa regionalismelor dintre ţările care vorbesc aceeaşi limbă, englezii permanent aduc reproşuri scriitorilor din Statele Unite cum că aceia utilizează prea multe „americanisme”. Dar ambele ţări au câte 9 (nouă!) Premii Nobel pentru literatură, iar noi? Zero, virgulă, cinci?

Câţiva ani în urmă, când Tarlev a prezentat parlamentarilor un raport ieşit din comun de prost, (o spun în calitatea mea de inginer) tot ce a putut să-i reproşeze filologul Vitalia Pavlicenco, e că dumnealui n-a pronunţat corect un cuvânt. Au trecut ani şi ce credeţi că i-a reproşat acum, câteva luni, Valeriu Munteanu lui Igor Dodon? N-o să ghiciţi. Nu pronunţă corect un cuvânt!

Credeţi că în România lucrurile stau mai bine? Când poeta Leonida Lari i-a luat apărarea dlui Băsescu, încă la prima moţiune de cenzură, ştiţi ce contraargument au găsit doamnele din tabăra adversă? „Într-atâţia ani aţi putut să învăţaţi limba română!”

Am transformat limba într-un cult şi obiect de dispută, în care noi, acei din Republica Moldova, veşnic vom fi învinşii. A cunoaşte bine limba, e un criteriu al culturii, ni se spune. Oare? Eu cunosc oameni care vorbesc suficient de bine limba, dar fură ca în codru! Şi unde-i atunci cultura? Sau poate pe străzile din Bucureşti lipseşte gunoiul? Dar de când am pornit de la acest slogan şi am dat jos tehnocraţii în schimbul filologilor, juriştilor şi jugănitorilor, dintr-o republică relativ prosperă în fosta Uniune am ajuns să fim cea mai săracă ţară din Europa. La fel şi în România, punând accentul pe limbaj şi vorbind infinit mai frumos decât noi, această ţară se bate pentru ultimul loc în UE cu Bulgaria. Şi mă întreb atunci: nu prea mare atenţie acordăm studierii limbii în detrimentul altor discipline? Cum stau lucrurile în domeniul învăţământului în ţările mai prospere? Poate totuşi pe lângă limbă mai este nevoie şi de altceva, fizică, de-o pildă, matematică, chimie, biologie şi altele?

Odată cu schimbarea generaţiilor va veni la normal şi limbajul, e inevitabil, însă eu propun să nu ne mai „păduchim” atâta, arătând unul altuia gunoiul din ochi, să lăsăm la o parte pretenţiile la „buric al pământului”, tratându-ne drept un satelit artificial al acestui buric şi să ne amintim de vechiul şi înţeleptul nostru proverb: vorba lungă – sărăcia omului.

Vlad GRECU