Rătăciri privilegiate printre tranziţii într-o ţară aflată permanent în derivă

Autor: Mihai CONŢIU

Cu excepţia unor puţini lideri mondiali, foarte mulţi dintre cei care au ajuns în galeria liderilor politici şi intelectuali (chiar!) ai momentului, în urma unor revoluţii sau lovituri de stat, au fost şi sînt fie mediocrităţi conjuncturale, fie tirani sălbatici, fie exponenţi conservatori scăpătaţi din regimul politic şi social nou răsturnat, fie „umpluturi convenabile”, fie, pur şi simplu, executanţi docili cu anumite abilităţi.

Nu oricui îi este la îndemînă să fie un Fidel Castro, un Che Guevara, un Pancho Villa, dintre latino-americani, sau, mai aproape de zilele noastre şi în spaţiul european, un iluminist ca Václav Havel, scriitor şi fost preşedinte al Cehiei, un revoluţionar anticomunist de rezistenţă ca Lech Walesa, fost preşedinte al Poloniei, ori Vytautas Landsbergis, fost preşedinte al Lituaniei.

În spaţiul post-comunist european de după anii 1989, în urma unor revoluţii paşnice sau lovituri de stat sîngeroase, la cîrma unor state au ajuns fie nişte adevăraţi criminali stalinişti, aşa cum a fost cazul lui Ion Iliescu în România, fie exponenţi ai fostului regim comunist, care au perpetuat vechile metode comuniste aplicate în contextul unei economii de piaţă sălbatice, făcînd ca statele lor să stagneze reformele, să trăiască în sărăcie, în timp ce ei se îmbogăţeau pe seama poporului „proaspăt eliberat de ei”.

În Republica Moldova, nu putem vorbi despre o revoluţie reală de ieşire din componenţa fostei URSS, iar asta din simplul motiv că, începînd cu declararea independenţei de stat din 1991, această ţară a fost condusă tot de către politicieni promovaţi de Moscova, iar din perspective geostrategice, economice şi politice, ţara nu a reuşit să scape de sub tutela determinantă a Rusiei nici pînă acum. Un exemplu în acest sens, generic vorbind, poate fi dat de bîjbîielile penibile şi uneori grosolane prin care se simulează „dorinţa” politicienilor de a integra ţara în Uniunea Europeană.

Republicii Moldova mai curînd i s-a permis să fie independentă, iar asta doar în nişte tipare clar delimitate şi acceptate tacit de Moscova. Ce n-au înţeles unii politicieni şi aliaţii lor din România este faptul că ar fi trebuit să conştientizeze, să accepte şi să se limiteze strict la cuceririle dobîndite o dată cu obţinerea independenţei de stat. Grafia latină, limba şi noua Constituţie ar fi trebuit să fie singurele priorităţi care să fi stat la temelia dezvoltării şi consolidării statului nou apărut pe harta lumii. Dacă ar fi fost aşa, astăzi Republica Moldova ar fi avut toate şansele să fie în rînd cu Ţările Baltice, Polonia sau Cehia, indiferent de o serie de inegalităţi ce ţin de resursele naturale.

Dezastrul viitor al ţării, adică cel de astăzi şi cel previzibil deja, s-a anunţat din clipa în care liderii politici şi intelectuali din acei ani nu au înţeles că priorităţile fundamentale ale ţării sînt anume cele amintite mai devreme, nicidecum scindarea societăţii pe criterii etnice, lingvistice, istorice sau de apartenenţă la România sau Rusia.

Începînd cu 1989 şi continuînd cu 1991, Republica Moldova nu a avut parte de revoluţionari autentici, de politicieni şi o elită intelectuală de lideri vizionari, patrioţi şi capabili să-şi ducă ţara în „clubul” ţărilor civilizate şi prospere ale Europei. Absolut toţi liderii care au dominat scena politică şi elita intelectuală au provenit din vechiul sistem sovietic nomenclaturist. Obişnuiţi fiind cu privilegiile trecute, şi-au creat altele de-a dreptul opulente. Nici unul dintre toţi aceşti lideri nu a fost predispus spre sacrificiu personal în numele poporului, al neamului. Aproape toţi, generic vorbind, au fost şi sînt, simultan, nişte parveniţi, nulităţi, cinici şi jefuitori ai ţării prin înrolarea în mafiile conjuncturale la nivel de stat.

În tot acest timp, au sărăcit cu bună ştiinţă poporul, l-au abrutizat, l-au alcoolizat, pe tineri şi pe cei relativ maturi i-au obligat să-şi părăsească ţara „nou eliberată”, iar pe ceilalţi tineri rămaşi i-au transformat în clone ale lor. Fosila sovietică încă mai trăieşte! Fireşte că nu-i vorba despre toţi tinerii! În orice instituţie a statului, tinerii nu pot promova decît cu acceptul Mafiei post-sovietice, iar aici este vorba, în primul rînd, despre fii, nepoţi, alte rude, cunoştinţe de încredere şi mai apoi cei „bine verificaţi”. Asta înseamnă că aceştia se supun automat regulilor impuse de „bătrîni” şi, implicit, devin putătorii de drapel al perpetuării regimului pseudodemocratic şi corupt, împămîntenit încă de la începutul anilor ’90.

Cum unora le-ar fi fost bine şi atunci, aşa cum şi acum nu se pot plînge de nimic

Pe vremea regimului comunist, arareori fiii, fiicele sau alte rude ale foştilor nomenclaturişti nu ajungeau pe urmele părinţilor lor. Erau ca într-o castă extrem de privilegiată. La fel se întîmplă şi acum, în democraţie, numai că doar în ţări corupte ca Republica Moldova sau România. E drept, în România a pornit tăvălugul anticorupţiei, deşi mai este mult de lucru.

Astfel, în Republica Moldova, în mod automat, copiii foştilor nomenclaturişti sovietici care, după 1991, au ajuns elite politice „democrate, „au moştenit genetic geniul părinţilor lor”, devenind, la rîndu-le, ori lideri politici, ori prosperi oameni de afaceri. Sigur că este o anomalie socială abuzivă în cazul multora dintre ei. Asta este posibil doar prin influenţa politică a părinţilor, dar şi prin aceea că au banii ca să-şi susţină o afacere de la părinţii lor, care i-au furat de la stat. Uitaţi-vă la Kiril Lucinschi, acesta e atît de slab încît nu ştie cinei-i administrează afacerile.

Avem exemple cu sutele de cunoscuţi politicieni sau funcţionari de rang înalt care toată viaţa lor au muncit la stat, deci au primit salarii bugetare, dar, în realitate şi simultan, au afaceri profitabile de milioane de Euro. Aceste afaceri se împletesc bine cu cele ale statului, locuiesc în cele mai somptuoase vile, conduc maşini de lux şi îşi petrec vacanţele în cele mai exotice locuri ale lumii. Acum înţelegeţi de ce nimeni dintre cei care deţin Puterea în stat nu doreşte ca şi aici să existe o Direcţie Naţională Anticorupţie ca cea din România?

Republica Moldova nu va intra niciodată în rîndul statelor civilizate ale Europei şi nu va scăpa niciodată de Mafia de Stat pînă cînd nu va exista o instituţie cu puterea de a inventaria toate vilele de lux din ţară, toate maşinile scumpe, toate proprietăţile funciare, industriale şi alte companii private, pînă cînd chiar primarul Chişinăului, în virtutea prerogativelor sale, nu va face acest lucru, ca, mai apoi, pe fiecare în parte, să-l întrebe de provenienţa banilor cu care şi-a acumulat astfel de bogăţii. Întrucît ar fi o operaţiune extrem de simplă şi vitală pentru întregul popor, pentru bunăstarea generală a oamenilor şi pentru sănătatea morală a naţiunii, de aceea este şi atît de complicat de pus în practică de către aceeaşi „politicieni beneficiari ai unor astfel de proprietăţi”. Dar să schimbăm un pic registrul!

Cu prilejul marcării deportărilor sovietice din Moldova din seara de 5 spre 6 Iulie 1949, cînd a fost exterminată elita naţională, Natalia Gherman, prim-ministrul în exerciţiu al Republicii Moldova, a publicat un mesaj de comemorare a victimelor celui de-al doilea val al deportărilor staliniste, care mi-a demonstrat, încă o dată, cît de amar-ironică este istoria. În mesajul domniei sale, printre altele, Natalia Gherman notează:

„6 Iulie este o zi de mare tristeţe – comemorăm cel de-al doilea val al deportărilor staliniste, realizate sub forma represiunilor politice. Este cea mai neagră şi tragică filă în istoria noastră. (…) Unii, deşi an de an tot mai puţini, sînt astăzi printre noi.

Au fost deportate familii întregi care, ajunse în Siberia, erau dezbinate şi repartizate în lagăre de concentrare şi muncă silnică. Tragedia acestor oameni – părinţi, bunici, rude, copii şi maturi – va rămîne pentru totdeauna cea mai mare durere a noastră. Prin acele represiuni ne-a fost exterminată elita naţională de atunci, oamenii harnici şi gospodari, ţărani şi muncitori, intelectuali şi savanţi. (…)

Cu certitudine, nu vom uita niciodată acea perioadă tragică din istoria noastră. Rămîneţi un exemplu de curaj, demnitate şi atitudine civică la care societatea priveşte cu respect şi apreciere.”

De ce spun că istoria este „amar-ironică”? Cu tot respectul, trebuie să remarc faptul că doamna Gherman este un diplomat harnic, parcă priceput şi docil, dar care nici nu poate fi un diplomat de mare anvergură, o voce care să impună în galeria elitei diplomatice internaţională, iar asta şi din simplul motiv că reprezintă Republica Moldova reală, aşa cum o văd cei din afară, nu cum o percep cei de aici, care o conduc.

Deportările au exterminat elita naţională – politică şi intelectuală –, iar după aceea s-a format o altă elită, o elită politică din care a făcut parte şi tatăl domniei sale, Mircea Snegur, fost nomenclaturist sovietic şi primul preşedinte „democrat” al republicii Moldova, la fel şi Petru Lucinschi, cel de-al doilea preşedinte „democrat” al ţării. Cu siguranţă, dacă nu se destrăma URSS, şi doamna Gherman ar fi făcut parte din aceeaşi elită. Astăzi, însă (precizez că nu iau în calcule calităţile sale incontestabile), doamna Gherman face parte dintr-o elită politică democratică la baza căreia a stat însuşi tatăl său. Oare dacă ex-nomenclaturistul Snegur nu ar fi fost pe valul „noilor transformări democratice”, doamna Gherman ar fi devenit diplomat? Greu de răspuns, dar ştiu şi cunosc bine numeroşi tineri cu calităţi de diplomaţi infinit superioare doamnei Gherman, numai că ei nu au nici o şansă de promovare, deoarece nu provin din familii de foşti nomenclaturişti sovietici beneficiari ai „noilor transformări democratice”.

Este amar-ironic, nu?, ca deportaţii să fie deplînşi de fiica unuia care a devenit elită politică nomenclaturistă tocmai din cauză că a avut „norocul” cu sovieticii care au exterminat fosta elită politică autentică. Este amar-ironic faptul că la fel îi deplînge pe deportaţi şi Mircea Snegur. Sau n-o mai face? Care elită politică democratică şi autentică în Republica Moldova? Care elită politică democratică morală în Republica Moldova? Care elită politică democratică pro-europeană în Republica Moldova?