BIOGRAFII. Personalitatea şi caracterul Ecaterinei cea Mare

Ecaterina cea Mare avea doar treizeci şi trei de ani cînd a urcat pe tronul Rusiei, dar îşi însuşise o educaţie şi o experienţă considerabile. Prinţesă născută în micul principat german Anhalt-Zerbst, viitoarea împărăteasă a Rusiei a crescut într-un mediu modest, dar cultivat. Curtea de la Anhalt-Zerbst, ca multe alte curţi europene din secolul al XVIII-lea, era puternic influenţată de cultura franceză, şi Ecaterina începuse să citească încă din copilărie cărţi franţuzeşti. În 1744, la vîrsta de cincisprezece ani, a venit în Rusia, pentru a se căsători cu Petru de Holstein-Gottorp şi pentru a se pregăti să fie soţia unui suveran rus.

Anii 1744 – 1762 au fost grei pentru Ecaterina. Petru s-a dovedit a fi un soţ mizerabil, iar poziţia prinţesei germane la curtea imperială era destul de izolată şi nesigură. La aceste dificultăţi ale Ecaterinei s-a adăugat faptul că mama ei fusese descoperită ca fiind agentul lui Frederick cel Mare, fiind nevoită să părăsească Rusia.

Şi totuşi, viitoarea împărăteasă a făcut mult mai mult decît pur şi simplu să supravieţuiască la curte. În afară de faptul că trebuise să treacă la ortodoxism pentru a se putea căsători cu Petru, ea a început să studieze limba şi literatura rusă şi să adune cunoştinţe despre noua ei ţară. În acelaşi timp, ea a început să citească opera unor filosofi ca Voltaire, Montesquieu şi alţii, pentru care o pregătiseră lecturile ei din literatura franceză. Interesul Ecaterinei pentru iluminism avea să constituie un aspect important al domniei sale.

Tînăra prinţesă s-a adaptat cu dibăcie la noul ei mediu, făcîndu-şi prieteni şi cîştigînd multă afecţiune şi popularitate la curte. Simulînd inocenţă şi supunere, ea a participat la intrigile şi comploturile politice, avînd grijă să nu fie descoperită, şi a organizat lovitura de stat din vara anului 1762, care a dus la abdicarea şi apoi la moartea soţului ei şi care i-a permis să devină împărăteasa Ecaterina a II-a.

Calităţi

Personalitatea şi caracterul Ecaterinei cea Mare au impresionat pe mulţi dintre contemporanii săi, precum şi pe comentatorii de mai tîrziu. O femeie excepţională, Ecaterina era foarte inteligentă, poseda un talent natural de a administra şi guverna, însoţit de un simţ practic remarcabil, o energie neobosită şi o voinţă de fier. Pe lîngă faptul că era o persoană hotărîtă, ea era de asemenea curajoasă şi optimistă: Ecaterina credea că poate învinge toate piedicile, şi de cele mai multe ori a avut dreptate. Stăpînirea de sine, abilitatea în discuţii şi propagandă şi o manipulare înţeleaptă a oamenilor şi a împrejurărilor pentru a servi scopurilor ei erau alte calităţi ale acestei împărătese neobişnuite. Ea singură a afirmat că ambiţia a fost aceea care a ajutat-o. Istoricul poate fi de acord cu aceasta, cu condiţia ca ambiţia să fie înţeleasă sub toate aspectele sale, nu doar ca o dorinţă de a pune mîna pe coroană sau de a fi încununat de glorie prin reuşita în războaie sau de a-i face pe filosofi să te admire, ci ca o dorinţă puternică, constantă, de a excela şi de a avea totul sub control. Pentru prima oară după Petru cel Mare, Rusia avea un suveran care muncea zi şi noapte, acordînd atenţie personală tuturor problemelor, mari sau mici.

Slăbiciuni

Şi totuşi, pe lîngă formidabilele sale calităţi, Ecaterina cea Mare a avut şi anumite slăbiciuni. Astfel, hotărîrea o făcea adesea să devină nemiloasă, ambiţia devenea orgoliu, aşa cum orgoliul devenea ambiţie, abilitatea în propagandă ajungea pînă la minciună, dar în primul rînd împărăteasa era deosebit de egoistă şi, ca majoritatea egoiştilor veritabili, ea acorda puţină încredere altora şi nu accepta modele de valoare în afara propriei persoane sau a dorinţelor ei dominante. Chiar şi admiratorii ei observau uneori că-i lipsea ceva, să-i spunem milă sau compasiune pentru oameni. S-a observat că suverana trata toate problemele cu aceeaşi seriozitate şi voinţă nestrămutată, fie că era vorba de răscoala lui Pugaciov sau de corepondenţa ei cu Voltaire, împărţirea Poloniei sau ultimul ei articol pentru un ziar. Ambiţia nestăvilită era numitorul comun în toate activităţile ei şi, se pare, singurul lucru care conta. De asemenea, cu toate că împărtăşea multe opinii şi sentimente iluministe şi cu toată aderenţa ei la principiile erei raţiunii, rămîne totuşi extrem de dificil de spus în ce credea împărăteasa, sau dacă într-adevăr credea în ceva. De fapt, adevărata relaţie a Ecaterinei cea Mare cu iluminismul constituie subiectul cel mai controversat al istoriografiei domniei sale.

Douăzeci şi unu de iubiţi

Relaţiile amoroase notorii ale Ecaterinei cea Mare reflectă şi ele personalitatea ciudată a împărătesei: posesivă, neliniştită, hotărîtă, dar incapabilă de a-şi crea o viaţă personală fericită. S-a spus că primul iubit i-a fost impus, ca Ecaterina să nască un fiu şi să asigure Rusiei un moştenitor, şi că Pavel s-a născut din aceeaşi legătură şi nu din căsătoria cu Petru. În orice caz, Ecaterina s-a revanşat, avînd douăzeci şi unu de iubiţi, ultimul după ce împlinise şaizeci de ani. Printre favoriţi s-au aflat Grigori Orlov, un ofiţer din regimentul de gărzi, care s-a dovedit util în ascensiunea Ecaterinei la tron şi al cărui frate se poate să-l fi omorît pe Petru al III-lea; Stanislaw Poniatowski, un nobil polonez pe care împărăteasa l-a făcut rege al Poloniei; şi, cel mai important, Grigori Potemkin. Potemkin a ajuns să ocupe poziţie unică, atît în guvernul rus, în măsura în care el poate fi considerat cel mai important om de stat al domniei, precum şi în viaţa particulară a împărătesei. Unii specialişti spun că a fost însurat cu ea; este sigur însă că el a continuat să aibă influenţă asupra împărătesei şi după apariţia altor favoriţi. O descriere a neobişnuitului „menaj” spune: „Din 1776 pînă în 1789, favoriţii ei se succedau anual, unul după altul, şi erau confirmaţi ca atare, ca şi cum ar fi fost poeţi de curte, de către Potemkin personal, care după ce a pierdut inima împărătesei, a rămas timp cincisprezece ani şeful haremului ei masculin”.

Blogul: Istorii Regăsite