Misterele Chişinăului şi „rezistenţa prin cultură”

(Arhivă recuperată)

 Autor: Mihai CONŢIU

Revenirea aproape obsedantă la formula „rezistenţa prin cultură”, utilizată mai cu seamă de scriitori, iar asta ca o presupusă asumare a unor merite fundamentale, nu este nimic altceva decît un moft care se crede că „dă bine”, că este ceva care-l caracterizează definitiv în superlative pe un „intelectual elitist” de tranziţie. Realmente, avem de-a face tot cu o farsă. Rezistenţa prin cultură, în cazul scriitorilor, presupune şi „literatură de sertar”, exact ceea ce ei nu au avut, dar au eludat această lipsă prin acea că s-au politizat pe valul schimbărilor de sistem social, s-au auto-aureolat cu false nimburi de revoluţionari, de deschizători de noi drumuri în aşa-zisa redeşteptare naţională.

Atît de mult au redeşteptat această naţiune, încît ea, naţiunea, a rămas la fel de deşteaptă şi la rosturile ei ca acum peste două decenii, numai că este cu mult mai săracă, mai depopulată, părăsită de aproape toţi, violată de unii cu consecvenţă şi permanent prostită de chiar ei, „elitele” care s-au ridicat pe nişte socluri construite doar din teancuri de bancnote sau fundaţii de vile luxoase, nu din opere literare. În schimbul a tot ceea ce i s-a răpit acestui popor şi a ceea ce ar fi putut dobîndi în toţi aceşti ani, i s-a dat şi i se oferă doar margini de iluzii. De peste 20 de ani nu se vorbeşte decît despre paşapoarte româneşti, limbă şi istorie, oferindu-ne certitudine că ei consideră că această ţară este populată doar de idioţi.

Revenind, a cîta oară?, o, Doamne!, la „subiectul limbă”, se impune o precizare: Cei mai mulţi dintre aceşti intelectuali-scriitori-politruci chiar cred că etnicii ruşi sînt nişte proşti şi nu văd prea bine cu ce fel de măscărici au de-a face! Ei nu fac nimic altceva, de peste douăzeci de ani, decît să-i acuze pe etnicii ruşi că ar refuza, chipurile, să înveţe limba română. Dar de la cine s-o înveţe, fraţilor, tocmai de la cei care îi acuză, deşi chiar ei nu cunosc această limbă? În toţi aceşti ani de cînd mă aflu aici, am întîlnit foarte mulţi ruşi care mi-au mărturisit că ar dori să înveţe limba română, dar de la mine, nu de la cei care-l somează să facă acest lucru într-o limbă moldo-rusă.

Ei, scriitorii cu pretenţii i-au izolat pe etnicii ruşi de aici! Au primit bani româneşti cu nemiluita din România în acest scop, iar ei s-au mulţumit să-şi mîzgălească nişte gazete insipide şi nişte cărţi jalnice pe care nu le citeşte nimeni. Dacă ar fi vrut să fie nişte iluminişti în acest sens, ar fi trebuit să şlefuiască măcar limba moldovenească stipulată în Constituţie. S-o fi românizat-o cît ar fi vrut, să fi fost atenţi la conţinutul şi rostirea ei, nu la cum trebuie denumită. Tocmai ei, cei care nu cunosc cu adevărat limba română, pentru că, totuşi, le-a fost o limbă străină pînă acum 20 de ani, vor ca limba moldovenească înscrisă în Constituţie să fie redefinită ca fiind română. De ce, în cele peste două decenii, scriitorii, cei care fac cel mai mare caz de acest lucru, avînd şi mijloace materiale de la statul român, nu au organizat ample campanii cultural-pedagogice prin care, de exemplu, să impună scrierea şi definirea corectă a mercurialului de preţuri din pieţe sau a etichetelor sau afişajelor produselor de prin magazine măcar?

Vorbesc despre „rezistenţa prin cultură” acolo unde nu există o cultură fundamentală, tradiţională şi impunătoare măcar la nivel regional, dacă nu continental. Tot ceea ce se crede că este cultură autentică, tradiţională nu este nimic altceva decît un surogat moldo-slavono-român. Intelectualii, scriitorii de aici nu au fost capabili să se afirme, să se impună nici măcar în marea cultură sovietică, ceea ce vorbeşte de la sine despre limitele lor creatoare.

Ratarea scriitorului „român-basarabean”

După 1990, scriitorii moldoveni au căzut în cea mai teribilă capcană din clipa în care s-au declarat ca fiind parte a culturii române, nu a culturii naţionale a tînărului stat Republica Moldova. Cu riscul de a-mi repeta mai vechi observaţii, insist asupra unor precizări.

Pretinzîndu-se a fi parte a culturii române, ei au ratat totuşi şansa integrării tocmai din pricina mediocrităţii lor. Literatura română, aşa cum este ea, în contextul universalităţii, comparînd-o cu cea a scriitorilor moldoveni, este un pisc inaccesibil acestora, iar asta din elementarul motiv că intelectualii moldoveni sînt bilingvi moldo-ruşi; ei nu pot gîndi şi nu izbutesc să se exprime nativ în limba română la nivelul la care aceasta a evoluat pînă astăzi. Fireşte că ţin seamă de micile excepţii de rigoare!

Pentru ca cineva să nu creadă că teoretizez fără a proba acest lucru, este suficient să vă ofer penibilul şi stîngaciul exemplu al „prozatorului” Nicolae Dabija. La început de mileniu III, cînd proza românească a scos la iveală nişte opere fundamentale şi bune de „export”, Dabija, cu surle şi trîmbiţe, scoate de sub tipar un roman mediocru şi tezist intitulat „Temă pentru acasă”. Pentru ca circul mediocrităţii infatuate să fie total, autorul a avut grijă ca această lucrare să ajungă prin cam toate şcolile pe unde a putut-o vinde. Evaziune sau mancurtizare intelectuală? Orice elev de liceu din România aruncă această carte încă de la primele paginii. Prozatori de o astfel de calitate găseşti prin toate provinciile româneşti, numai că aceia nu au pretenţii de scriitori. Despre ce fel de romancier mai poate fi vorba în cazul lui Dabija dacă ne gîndim la prozatori români ca Petru Dumitriu, Breban, Sorin Titel, M.H. Simionescu, D.R. Popescu...?

Singura lor şansă este aceea de a rămîne în spaţiul cultural strict al Republicii Moldova. Aici, da, pot fi un fel de elite în contextul în care nu au contracandidaţi, dar în cultura română – nicidecum! Ei ştiu că sînt mediocri, limitaţi, acesta fiind şi motivul pentru care se grăbesc să-şi ridice socluri cît sînt încă în viaţă. Am vaga impresie că ei deja sînt conştienţi de capcana în care au picat atunci cînd au pretins să fie „o ciosvîrtă” a culturii române, drept pentru care acum se tot repliază în cultura naţională moldovenească şi vă voi spune şi de ce!

În esenţa fiinţei lor, scriitorii moldoveni se simt mai comozi şi mai sigur în tovărăşia ruşilor decît în cea a românilor, iar asta pentru că ruşii nu le citesc cărţile, nici nu au motive să-i critice şi, deci, nu apar handicapuri, termeni de comparaţii stînjenitoare. Între oamenii de cultură din România, însă, aceşti scriitori se simt nişte pitici, dar şi stînjeniţi că românii îi acceptă din condescendenţă, dar nu-i primesc în capul mesei pentru că nu au „straie de gală”, nici „bani pentru ele” şi nici deprinderea de a munci în laboratoare reale de creaţie.

Înţelegînd toate aceste lucruri, fiind conştienţi, în sinea lor, de propriile limite, se „re-naţionalizează” în cultura unei ţări, Republica Moldova, căreia îi neagă identitatea în favoarea unirii cu România. Fiind nişte „adaptabili” şi conjuncturişti formidabili, iar asta au dovedit-o cînd au trecut de la „sovietism” la „românism” cu o viteză uluitoare, au înţeles la timp că unirea celor două ţări nu este cu putinţă vreodată, motiv pentru care sînt capabili să facă şi moarte de om spre a beneficia de toate recunoaşterile şi însemnele statului Republica Moldova. Ei încă mai cred în nemurire şi vor să-şi înveşnicească personalitatea în memoria colectivă a acestui popor.

Dacă ar fi credincioşi reali ai „românismului”, ai ideii că aceste două ţări s-ar uni vreodată (fapt care nu le-ar conveni deoarece ar fi condamnaţi la un anonimat absolut!), atunci n-ar mai alerga disperaţi după recunoaşterile naţionale moldoveneşti de care aminteam mai sus. Astfel, în antiteză cu „crezurile lor unioniste”, recurg la cele mai dubioase vicleşuguri şi intrigi ca să devină laureaţi ai „Premiilor de Stat”, ai „Ordinului  Republicii”, ai Premiilor Uniunii Scriitorilor din Moldova, cetăţeni de onoare ai nu mai ştiu cîte oraşe sau sate moldoveneşti, să li se dea numele lor unor şcoli, străzi şi tot aşa! Toţi vor un pic de nemurire, iar aviditatea cu care aleargă după ea este apanajul mediocrităţii şi al nesiguranţei de sine!

Să fim bine înţeleşi! Prin aceste rînduri nu vreau să ofensez pe nimeni, ci constat o stare de lucruri mai mult decît jalnică, pentru că este şi a fost tot timpul nocivă din cauză că aceşti „elitişti” au smintit deja cîteva minţi de susţinători mameluci de-ai lor în aceste peste două decenii.

Mediocritatea în sine nu este un viciu, ci o stare de fapt caracteristică marii majorităţi a populaţiei planetei. Progresul economic mondial, marile politici planetare, războaiele şi multe altele se bazează pe mediocritatea indivizilor. Aceeaşi mediocritate l-a născut şi pe Dumnezeu. Animalul-om, fiind laş, incapabil să facă faţă greutăţilor la care-l supune viaţa şi nevizionar, are nevoie de fetişuri, de cineva pe care să-l facă răspunzător de eşecurile sale, iar Dumnezeu este responsabilul cel mai potrivit.

„Pînă la Dumnezeu, te mănîncă sfinţii”, spune o veche zicală românească (sau şi românească!), iar aici, în Republica Moldova, rolul de sfinţi şi l-au asumat şi scriitorii moldoveni nevorbitori nativi de limbă română. De fapt, sînt un „substitut de sfinţi”, iar asta din cauza  bunătăţii, îngăduinţei şi naivităţii unui popor respectos cu fii săi care au făcut puţină carte. Sfinţii s-au dovedit a fi demoni, iar memoria colectivă a început deja să consemneze acest lucru. Vom reveni!