O mitologie a iubirii - pasiune şi erotism

Tema iubirii este fără îndoială una dintre cele mai importante ale Antichităţii. Cu excepţia cîtorva zeiţe virgine precum Artemis/Diana sau Athena/Minerva, mai toate divinităţile au parte de aventuri amoroase, care merg de la simpla dorinţă carnală la pasiunile cele mai devastatoare. Din aceste uniuni se nasc uneori copii cu destine excepţionale. Zeităţile iubirii încarnează de fapt tot ce este uman, tensiunea şi intensitatea sentimentală, atotputernicia patimilor, frămîntările emoţionale, constante universale ridicate la nivelul mitic.

Afrodita, stăpîna dorinţelor

Faimosul imn homeric care o elogiază pe zeiţa greacă a iubirii şi frumuseţii debutează cu o invocaţie către muza care să îi dezvăluie tainele Afroditei, care ”trezeşte dulcea patimă în sufletele zeilor, care supune muritorii, păsările şi toate animalele hrănite de pămînt şi cer”. Conform mitului, zeiţa se naşte ca urmare a fecundării mării de către Uranus, numele său făcînd trimitere la spumă (aphros). Zefirul o transportă în Cythera şi Cipru, unde primeşte veşminte preţioase înainte să ocupe locul cuvenit în Olimp.

Afrodita este prin excelenţă prototipul voluptăţii şi seducţiei, totul fiind la ea încărcat de simbolism erotic: pielea albă, părul blond căzînd pe umeri, ochii strălucitori, formele generoase. Sub paşii săi se nasc flori şi porumbeii îi alcătuiesc cortegiul. Poartă în jurul taliei o centură brodată care provoacă atracţii de necontrolat. Forţă primordială a naturii, ea este stăpîna relaţiilor amoroase. Puterea sa ambiguă favorizează însă atât mariajul, cît şi adulterul.

În ”Banchetul” său, Platon face distincţia între o Afrodita Pandemia, cea populară, vulgară, şi Afrodita Urania, cea care implică o cunoaştere a frumuseţii în sine (asociată însă şi cu homosexualitatea). În mentalul grec, amorul fizic, cu scopul procreaţiei, nu se confundă cu dragostea care poate produce adevăruri eterne. Totuşi, nici o formă de afecţiune nu este condamnată dacă nu rezultă în obsesii orbitoare.

Mitologia abundă în astfel de poveşti tragice. Medeea, incapabilă de a-l reţine pe Iason, îi ucide acestuia copiii. Phaedra, care nu poate obţine iubirea ginerelui său Hippolyt, provoacă moartea tînărului. Pasiphae, cuprinsă de o iubire irezistibilă pentru un taur, porunceşte lui Dedalus să-i fabrice o vacă de lemn în care se ascunde pentru a întreţine relaţii sexuale cu el. Din legătura monstruoasă ia naştere Minotaurul. Contrar voinţei sale, Afrodita îl ia de soţ pe Hefaistos, zeul focului, care nu o poate satisface pe zeiţă, drept pentru care aceasta are o relaţie cu Ares. Soţul încornorat însă făureşte o plasă cu ochiuri invizibile, care cade peste patul amanţilor, dezvăluind aventura întregului Olimp. Amorul celor doi produce cinci copii simbolizînd forţele antagonice ale iubirii: Harmonia, Phobos (teama), Deimos (groaza), Eros şi Anteros (amorul şi amorul contrariu).

Dar şi Hermes are un copil cu ea, Hermafrodit, iar Helios concepe cu ea pe Rhodos. Cel mai monstruos copil al zeiţei este cel cu Dionysos, Priape, zeul cu penisul mereu în erecţie. În două rînduri Afrodita cade pradă pasiunilor pămîntene: o dată pentru Adonis şi o dată pentru Anchise, cu care îl va avea pe Eneas. Afrodita este totodată şi foarte răzbunătoare. Pe Aurora, care are o relaţie cu Ares, o blestemă să nu aibă parte decît de iubiri tragice. Pe cele trei fete ale regelui Cinyras, care instalează cultul său în Cipru, le condamnã din cauza frumuseţii lor sã se prostitueze. Populaţia femininã din Lemos este şi ea afurisită cu un miros groaznic al gurii din cauza refuzului de a o adora.

În general în mitologia greacă pasiunea sfîrşeşte în distrugere şi tragedie, destinul implacabil aneantizîndu-i pe amanţi. Poetul Orfeu o pierde de două ori pe femeia iubită, Euridice, pe care nu o poate scăpa din infern, dar este salvat sufleteşte de artă şi de talentul său care îi ajută pe Argonauţi în expediţie. La fel de dramatică este şi povestea dintre Pyrame şi Thisbe, relatată de Ovidiu în ”Metamorfoze”. Cei doi tineri din Babylon se iubesc, dar familiile lor le pun piedici. Avînd la dispoziţie doar o fisură într-un perete pentru a comunica, ei decid să se întîlnească aproape de o fîntână. Thisbe, care ajunge primul, se sperie de o leoaică cu botul însîngerat. Ascunzîndu-se, ea îşi pierde vălul pe care îl sfîşie leoaica, iar Pyrame crede că iubita sa este victima, ceea ce îl împinge la o sinucidere care o va atrage şi pe cea a lui Thisbe.

Cel mai celebru conflict mitologic cu valenţe amoroase este cauzat de Eris, zeiţa discordiei, la nunta regelui Peleu cu nereida Thetis, care aruncă mărul pentru cea mai frumoasă. Opţiunea lui Paris, fiul lui Priam, a Afroditei care i-o promite pe Elena, conduce la expediţia contra Troiei.

Locurile de cult dedicate Afroditei sunt destul de numeroase : Cythera, Cipru, Delos, Rhodos, Lesbos, Athena, Sparta, Theba, Mantineea. La Corint şi pe muntele Eryx din Sicilia, zeiţa este venerată conform ritualului oriental al prostituţiei sacre practicate de hierodule. Zeiţa este şi o sursă inepuizabilă de inspiraţie artistică. Praxitele realizează în 380 BC pentru templul din Cnidos primul nud statuar grecesc. Opera este atît de faimoasă în antichitatea clasică, încît toţi contemporanii săi o imită.

Venus, pierderea virtuţii

Personaj ambivalent al mitologiei romane, Venus simbolizează excesul de pasiune, dar în acelaşi timp şi o oarecare toleranţă. Nici o săptămînă nu poate trece fără un gînd la zeiţa nesăţioasă, căci vineri (Dies Veneris) este ziua sa. Echivalenta Afroditei este la origine o divinitate italică nu foarte importantă, ea protejează culturile de legume. Încă dinainte de fondarea Romei ea are un sanctuar despre care se spune că este fondat de Eneas însuşi. Nu o cheamă încă Venus, ci poartă nume precum Frutti, posibil o alterare etruscă a Afroditei.

Începînd cu secolul al II-lea BC Venus dobîndeşte o autoritate considerabilă în cultele romane. Originile sale se mută în spuma mării, după cum reiese şi din sculpturile în ipostaza de Venus anadyomene, adică ieşind din ape, mai precis, dintr-o cochilie de sidef, după cum apare şi la Sandro Botticelli. Oricum, cert este că în jurul său gravitează tot cîmpul referitor la senzualitate şi căsătorie. Un rol important îl are şi prin conştiinţa romană a descendenţei lui Eneas. Venus este cea care îl ajută pe erou să fondeze Roma, ceea ce explică propaganda imperială prin acest mit în cadrul dinastiei Iulia-Claudia.

Începînd cu secolul I BC apar numeroase temple consacrate ei, printre care cel al lui Pompei ridicat după victoria sa împotriva lui Mithridate sau cel al lui Caesar din 46 BC. Regăsim la acestea toate simbolistică asociată zeiţei: turturele care îi trag carul, rodia, macul, anemona răsărită din sîngele lui Adonis sau mirtul care îi serveşte drept adăpost. În ceea ce priveşte ceremoniile, nu i se sacrific decît foarte rar păsări. Mai toate sărbătorile în cinstea ei stau sub semnul plăcerii, plăcere care poate degenera uşor, aşa cum se întîmplă la sărbătorile în cinstea lui Adonis.

Existã ceva totalmente incontrolabil la Venus care reprezintă întreaga paletă a legăturilor amoroase, de la cele mai inocente la cele mai bolnăvicioase, de la cele mai timide la cele mai licenţioase. Nu este la întîmplare faptul că poartă o centură care închide atracţiile, surîsurile, suspinele... Puterea simbolului este atît de mare încît Iunona se foloseşte de el o dată pentru a-l atrage pe Iupiter. Centura pasiunii îl înlănţuie pe om, care nu mai poate scăpa din carcera voluptăţii. Venus nu este aşadar tocmai zeiţa zîmbetelor, pentru că pasiunile pe care le provoacă sunt adesea arme ale distrugerii şi răzbunării. Seneca şi Lucretius avertizează că în momentul în care omul se va lăsa în voia voluptăţii, se va lăsa pradă şi durerii. Excesul de pasiune este folosit de gîndirea antică pentru a arăta că de fapt înţelepciunea constă în bunul control asupra emoţiilor, în protejarea sufletului în faţa intemperiilor iubirii. Dar dincolo de aceste pericole, Venus mai reprezintă şi libertatea şi toleranţa în ceea ce priveşte asumarea sexualităţii, care nu este în nici un fel condamnată, ci asumată natural. Este posibil ca şi interdicţiile noastre morale să le fi provocat rîsul anticilor...

Irina-Maria Manea

Sursa: historia.fr