Stalin şi Transilvania

de Dumitru Constantin, Cotidianul.ro

Acum, când Budapesta a făcut noi paşi provocatori în escaladarea unui aşa-zis conflict cu România din cauza Transilvaniei - temă înscrisă pe agenda autorităţilor din această ţară sau a capilor emigraţiei ungare imediat după încheierea Tratatului de la Trianon şi reactivată mai abitir după Tratatul de pace de la Paris, ce definea destinul lumii după cel de Al Doilea Război Mondial -, socot că este bine-venit să amintim, între altele, unul dintre momentele memorabile ce au marcat această dispută artificială.

Mai presus de orice, este interesant de aflat ce au declarat şi cum au gândit protagoniştii acestor evenimente, printre ei aflându-se şi fostul lider bolşevic de la Moscova, I.V. Stalin, care, încă din toamna lui 1944, când războiul încă nu se încheiase, era asaltat de lideri ai comuniştilor unguri, precum Matyas Rakosi, ce trăise o bună bucată de timp la Moscova şi care acum se prevala de trecutul lui recent spre a-l sensibiliza pe generalissim în delicata problemă a Ardealului de Nord, cedat de România Ungariei horthyste în urma ruşinosului Diktat de la Viena, şi chiar a întregii Transilvanii.

„Dej, eu (Stalin-n.n.) nu pretind că stăpânesc istoria României şi mai ales a Transilvaniei, mai bine decât tine. Am înţeles ce doriţi. Cunoaşteţi că nu de mult a fost la mine Rakozi (Rakosi), susţinând că nu numai Ardealul de Nord, ci şi întreaga Transilvanie se cuvine de drept să fie redată Ungariei. I-am răspuns că dacă mai insistă asupra acestei chestiuni, îl voi alunga fără menajamente (...). DEJ, TRANSILVANIA VA FI PE VECI A ROMÂNIEI (subl. ns.).

Comuniştii unguri şi poporul ungar n-au fost în stare să facă ce au făcut comuniştii români şi poporul român. Voi aţi întors armele împotriva Germaniei, voi aveţi un 23 August! Ne-aţi ajutat să reducem cu şase luni războiul şi să salvăm peste două milioane de soldaţi ai Armatei Roşii ( ...) Mergeţi acasă şi spuneţi-le comuniştilor români, forţelor democratice ale României, că noi nu ne vom schimba poziţia faţă de Transilvania, că toate obstacolele ce vor apărea din partea Occidentului şi a acoliţilor lui Rakozi (Rakosi) vor fi învinse şi dreptatea României va triumfa”, spunea Stalin, la sfârşitul lunii decembrie 1944, cu ocazia primirii delegaţiei conduse de Gh. Gheorghiu-Dej.

Aceste vorbe şi le aminteşte unul dintre membrii marcanţi ai delegaţiei, Gh. Apostol, într-un volum de memorialistică publicat în 1998. Acelaşi Gh. Apostol a revenit asupra problemei într-un interviu acordat excelentului publicist craiovean Ion Jianu, publicat în 2008. El preciza că acea delegaţie, ce-o includea şi pe protejata Moscovei, Ana Pauker, avea în vedere două mari probleme: „statutul Ardealului de Nord şi colaborarea fostului PCR cu partidele istorice (PNŢ şi PNL)”. Gh. Apostol arăta că delegaţia română pregătise minuţios o expunere de circa 20-25 de minute în ce priveşte problema Transilvaniei, dar, după ce Gheorghiu-Dej a vorbit cam 10 minute, Stalin l-a întrerupt, expunându-şi punctul de vedere foarte tranşant.

În acelaşi sens, la şedinţa Biroului Politic al CC al PMR din 29 noiembrie 1961, Gheorghiu-Dej s-a referit la întâlnirea pe care o delegaţie a Guvernului român a avut-o cu Stalin, în septembrie 1945. Potrivit stenogramei şedinţei respective, publicată recent într-un volum incendiar, Gheorghiu-Dej a declarat: „Atunci, Stalin, la un moment dat a pus chestiunea cu Transilvania, (şi) a spus: TRANSILVANIA VECINO NA RUMÎNIE” ( „este pe veci a României”) - subl. ns.

Sunt detalii deosebit de importante pentru ecuaţia politică europeană şi mondială de la acea oră, întrucât trebuie ţinut seama de mai multe elemente. Mai întâi, războiul încă nu se terminase, statutul final al Ungariei încă nu fusese definit oficial. Să reamintim, în context, un lucru deosebit de grav: de la 16 octombrie 1944, la Budapesta era la guvernare Ferenc Szalasi, şef al partidului fascist al „Crucilor cu Săgeţi”, lider al unei formaţiuni politice extremiste care mersese până acolo încât îi propusese lui Hermann Göring, mâna dreaptă a lui Hitler, titlul de rege al Ungariei (sic!), dorind să obţină astfel susţinerea armată pe care Fuhrerul o promisese aliaţilor ce luptau împotriva URSS.

Exact în acest context politico-militar elocvent, comuniştii unguri declanşaseră o ofensivă în toate azimuturile prin care vizau păstrarea Ardealului de Nord şi chiar alipirea întregii Transilvanii. Odată ajuns la Moscova şi aflat faţă în faţă cu Stalin, comunistul ungur Matyas Rakosi nu se sinchisea de prezenţa lui Szalasi în fruntea ţării sale. Dar, cum se vede, generalissimul, care era la curent cu dosarele fierbinţi şi cu istoria lor, îşi stabilise puncte de vedere clare, pe care le argumenta pertinent. Din această perspectivă, exemplele punctuale date de el privind actul de la 23 August, scurtarea războiului cu şase luni, întoarcerea armelor de către România şi cruţarea vieţii a două milioane de militari ai Armatei Roşii sunt imbatabile.

Nu exclud să apară azi voci care să ignore realităţile vremii de atunci şi care să-i acuze violent pe respectivii lideri comunişti români că nu au discutat cu Stalin problema Basarabiei. Cu cine să discute? Cu un Stalin ce se contura ca mare învingător în conflagraţia mondială? Cu un Stalin care, la Yalta, tranşase harta politică a lumii, stabilind zonele de influenţă împreună cu Churchill şi Roosevelt, iar nimeni nu îndrăznea să crâcnească în faţa lui?

Nu exclud nici apariţia altor voci care, văzând totul numai în alb sau negru, să-mi reproşeze că-l invoc tocmai pe Stalin într-un atare caz. Într-un moment în care, mai nou, este pus la îndoială ceea ce au decis Tratatul de pace de la Paris şi Actul final de la Helsinki din 1975, atare reacţii adverse revizioniste nu mai surprind. Lor trebuie să li se răspundă cu poziţii bine articulate, realiste, lucide şi argumentate, dar şi prin fermitate, întrucât, cum se ştie, când toate acestea au la bază principii, legi şi reglementări interne şi internaţionale clare, revanşismul nu capătă relevanţă externă.

Este ceea ce, în sfârşit, face azi Guvernul Ponta în faţa sfidărilor făţişe, ce reactualizează revizionismul, ale unor lideri ai comunităţii maghiare din Covasna şi Harghita, sprijiniţi ostentativ de politicieni din Budapesta. Nu cred că s-ar fi ajuns aici fără condamnabilul colaboraţionism de care a dat dovadă tripleta Băsescu-Boc-Ungureanu, cînd, cum avea să susţină în vară un foarte informat site străin, „România este condusă de la Budapesta”, iar premierul ungar Viktor Orban devenise personajul politic cheie al Cotroceniului şi politicii de pe malurile dîmboviţene!