Emil Cioran: „Calmante să-mi domolesc indignarea”

La vîrsta de douăzeci-douăzeci şi cinci de ani, deci în perioada 1931-1936, Emil Cioran a traversat o stare psihică specială, pe care a încercat să o descrie în jurnalul său: „Două lucruri care au contat enorm în viaţa mea: muzica şi mistica (deci extazul) – şi care se îndepărtează… Între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani, orgie a amîndurora. Pasiunea pentru ele era legată de insomniile mele. Nervi incandescenţi, întinşi să plesnească în fiece clipă, pofta de a plînge dintr-o fericire insuportabilă. Toate au fost înlocuite de acreală, de zbucium, de scepticism şi de anxietate. Pe scurt, o scădere a temperaturii lăuntrice – singura explicaţie că mai sînt în viaţă. Căci dacă era să rămîn în starea aceea de ebuliţie, de mult mi-aş fi ieşit din minţi”.

La sfîrşitul acestei perioade, în 1936, apărea controversata carte a lui Cioran Schimbarea la faţă a României. Tînărul autor visa delirînd să trăiască într-o „Românie fanatică”, într-o ţară „cu destinul Franţei şi populaţia Chinei”, propunînd o explozie orgiastică, un „dionisism al devenirii româneşti”. Capitolul despre evrei era profund antisemit. Într-o scrisoare către autor, Mircea Eliade (care se ocupa la Bucureşti de şpalturile cărţii lui Cioran) a considerat anume acest capitol ca fiind „admirabil”. În februarie 1990, la două luni de la revoluţie, Cioran a admis să se reediteze această carte. El a suprimat „cîteva pagini” (de fapt, cîteva capitole) considerate de el „pretenţioase şi stupide”, fiind „evidentă prezenţa isteriei mele de atunci”. „Această ediţie este definitivă – a conchis Cioran în 1990. Nimeni nu are dreptul s-o modifice”.

Atunci, în 1936, Cioran se afla la Braşov (umil profesor de liceu), trimiţînd provinciale mesaje melancolice lui Eliade: „Tot ce este îmi pare a fi o hrană pentru o tristeţe nemăsurată”. Într-o scrisoare de răspuns din toamna acelui an, încercînd să îi aline starea depresivă, Mircea Eliade îi recomanda (în glumă? în serios?) un straniu remediu psihiatric: „Dar pe tine ce te-a apucat? Nu ai vreun opium la îndemînă?!” Nu ştim dacă, în Braşovul anului 1936, Cioran avea „vreun opium la îndemînă”. Ştim în schimb că, „în tinereţe”, Emil Cioran îşi provoca „uitarea de sine” prin exces de alcool. Faptul rezultă limpede dintr-un dialog al eseistului cu Gabriel Liiceanu, într-un film realizat la Paris, în 1990. Iată un scurt fragment din acest dialog:

„Emil Cioran: Am citit enorm toată viaţa, am citit ca un fel de dezertare. Am vrut să intru în filosofia, în viziunea altuia. Este o fugă, în cărţi, un fel de a scăpa de sine.

Gabriel Liiceanu: Şi cum se face că n-aţi căzut şi în alte variante ale uitării de sine, cum de n-aţi devenit alcoolic sau…?

E.C.: Păi mă îmbătam foarte des!

G.L.: Dumneavoastră? Un cumpătat? Cînd vă îmbătaţi?

E.C.: Foarte des în vremea aia, în tinereţe. Credeam chiar că o să devin beţiv, pentru că îmi plăceau starea de inconştienţă şi orgoliul dement al beţivului. La Răşinari, unde reveneam în vacanţe, admiram enorm beţivii clasici, care erau beţi în fiecare zi. Era mai ales unul, care umbla însoţit de un violonist şi care fluiera şi cînta tot timpul. Ăsta e singurul tip interesant din tot satul, gîndeam eu, singurul tip care a priceput, care şi-a dat seama. Toată lumea era la cîmp, toată lumea făcea ceva, şi el, singurul, se distra”.

Informaţia se confirmă. Cu un alt prilej Cioran spunea că în tinereţe a trecut „foarte aproape” de „patima alcoolului”. Cînd se simţea „prea josnic” şi „prea mizerabil”, îşi spunea în chip de consolare: „Curaj, vino-ţi în fire, ai fi putut – ba chiar puţin a lipsit – să fii beţiv”. În 1936, aflîndu-se timp de două săptămîni la Iaşi, Cioran a rezistat numai datorită băuturii – cum va spune el mai tîrziu – în acest „Paradis al neurasteniei”: „În lipsa alcoolului, aş fi murit de urît, un urît ce te topea pe picioare”.

Faptul că, în tinereţe, Cioran ar fi putut să devină un alcoolic îl obseda pe eseist. O mărturiseşte şi în două scrisori adresate în 1979 editorului său austriac, filosoful Wolfgang Kraus: „Dacă n-am devenit beţivan – îi scria Cioran –, asta se datorează afecţiunilor mele stomacale. Beteşugurile pot avea, aşadar, şi o latură pozitivă. […] Nimic nu e mai rău şi mai distrugător decît alcoolismul. În tinereţe aveam o puternică tendinţă în acest sens, şi mama se temea că voi deveni «beţiv». La urma urmei, merită să ai un stomac prost: în acest fel rezişti mai uşor multor tentaţii”.

Într-una din scrisorile sale „către cei de acasă”, scrisă în aceiaşi ani (datată 13 decembrie 1978),Cioran îşi aducea aminte şi de alte „excese” narcotice făcute în tinereţe, mai ales de tutun şi de somnifere.

Excesele de stimulente au continuat şi mai tîrziu, în perioada pariziană. Prin 1944, de pildă, Mircea Eliade îi trimitea ţigări din Lisabona. „În perioada aceea Eliade îi trimitea pachete din Portugalia”, îşi aduce aminte Simone Boué, pachete în care „se găseau mai ales ţigări Camel”. La începutul anului 1958, Cioran – în vîrstă de patruzeci şi şapte de ani – începe să se plîngă de starea sa mentală: „culmi ale abuliei”, „creier bolnav” etc. Doctorii îi interzic să-şi mai administreze „stimulente” (tutun, cafea şi alcool). „Se lasă de fumat şi de cafea – comentează Marta Petreu –, dar, în momentele de disperare absolută, pentru că nu poate scrie «decît intoxicat de tutun», se reapucă să fumeze”. Pentru Cioran n-a fost o decizie tocmai uşoară să renunţe la excitante, la „leacuri”, cum le numea el. Este suficient să-i urmărim tribulaţiile, aşa cum apar consemnate în caietele sale diaristice din perioada 1958-1968:

„Urîtul mă cuprinde iarăşi, acel urît pe care l-am cunoscut în unele duminici ale copilăriei, care apoi mi-a devastat adolescenţa. Un vid ce pustieşte spaţiul, şi de care doar alcoolul ar putea să mă apere. Dar alcoolul îmi este interzis, toate leacurile îmi sînt interzise. Şi totuşi încă mă încăpăţînez!” (21 iunie 1958).

„În mine melancolia curge în valuri. […] Nu pot să scriu fără stimulente; iar stimulentele îmi sînt interzise. Cafeaua, iată singurul secret” (27 iunie 1958).

„M-am lăsat de fumat acum mai bine de două luni, fără să sufăr cea mai mică poftă de a reîncepe. De ieri însă, pofta a irupt în mine şi lupt cu deznădejde să nu revin la un obicei ce-mi e nefast (stomacul, gîtul, totul e şubrezit din cauza tutunului). Am jurat să nu mai fumez niciodată. Şi iată-mă pe punctul de a o lua de la capăt. Ce agonie penibilă” (17 august 1963).

Şi, peste cîteva zile: „Vreme de trei luni n-am fumat nici o ţigară. […] Eram încredinţat că, de data asta, pasul este definitiv, că n-o să mai reiau niciodată obiceiul vechi şi nefast pentru mine, care mi-a distrus stomacul pentru tot restul vieţii. Iată însă că astăzi am căzut în greşeală. Ruşine, ruşine, ruşine! Ideea stupidă că nu pot lucra decît intoxicat cu tutun m-a fãcut să recidivez. Şi totuşi, îmi jurasem să nu mă mai întorc la acest nefericit obicei, chiar de-aş fi fost nevoit să renunţ să mai lucrez. De ce să scrii dacă nu poţi s-o faci decît sub influenţa unui excitant? De altminteri, tutunul nici nu e un excitant; dimpotrivă, te îndobitoceşte” (august 1963).

„Sînt produsul cafelei şi al ţigării. Am încetat să fumez şi să mai beau cafea. Mă simt dezmoştenit, deposedat de tot avutul meu: otrava, otrava care mă făcea să lucrez” (noiembrie 1963).

„Nu poţi suporta lumea decît în stare de ebrietate. Cu condiţia ca starea aceasta să dureze douăzeci şi patru de ore pe zi. Dar nici atunci nu-i totul rezolvat: cea mai nocivă şi în tot cazul cea mai distructivã luciditate apare tocmai în interstiţiile ebrietăţii: luciditatea fulgurantă – ca o incizie a spiritului” (martie 1967).

 Acestea erau însă consideraţii generale despre alcoolism. Atunci, în primăvara anului 1967, se pare că Cioran nu mai punea alcool în gură, avertizîndu-şi un prieten beţiv că „alcoolul e diabolic” şi că „atîta vreme cît o să bea nu va putea ieşi din infern”.

În această perioadă Cioran şi-a impus un dublu tratament psihotrop. Pe de o parte, a renunţat la stimulente, la „leacuri” (ţinînd scrupulos socoteala de cînd a început abstinenţa), iar pe de altă parte, s-a „intoxicat” cu sedative. „Peste tot [între paginile cărţilor] urme de scrum – scria el în iunie 1968 –, reziduuri ale fumătorului înrăit care am fost. M-am lăsat complet de fumat acum aproape cinci ani, şi lucrul ăsta e cea mai mare mîndrie a vieţii mele”.

„Cum să scriu, cum să lucrez ?”, se întreba Cioran în noiembrie 1965, cînd a fãcut tot ce i-a stat în putinţă ca să-şi „domolească”, „sterilizeze”, „calmeze” spiritul cu sedative naturale. „Fără tutun şi cafea, n-aş fi scris nimic poate (oricum, nu în franceză). Or, sînt doi ani de cînd nu mai fumez şi şase luni de cînd n-am mai pus gura pe cafea. Frunze de coacăze, de rozmarin, de cimbru – pe urmă întregul arsenal al homeopatiei –, cum să-ţi mai funcţioneze creierul cu aceste produse soporifice? Ce scump mă costă sănătatea!”.

Am citat in extenso cîteva pasaje din jurnalul ţinut de Cioran din care rezultă „agonia penibilă” a dependenţei, traversată de eseist. Dar, în definitiv, n-ar fi nimic nou în asta. Mai toate sevrajele seamănă între ele, fiind ipostaze mai mult sau mai puţin diferite ale unei „agonii”. Ceea ce am vrut să scot în evidenţă, cel puţin pentru perioada luată în discuţie (anii ’50-’60), este dificultatea lui Cioran de a scrie (mai ales în franceză!) fără să fie „intoxicat” cu anumite stimulente: alcool (primul la care a renunţat), cafea şi tutun.

În ultimii ani, Marta Petreu a scris „despre bolile filosofilor”. Este o abordare foarte bine-venită, destul de atipică pentru eseistica românească. Sînt studii îmbibate de „biografism”, care încearcă să pună în evidenţă faptul că „bolile filosofilor” le influenţează starea psiho-mentală şi, ca atare, opera. Marta Petreu a fost „cu Cioran la doctor” şi i-a compus fişa psihiatrică sensibilului şi emotivului eseist: „Cu […] insomnie, hiper-excitabilitate nervoasă, depresii ciclice, oboseală cronică (iar în final cu boala Alzheimer), Cioran este un suferind etern exasperat că-şi simte fără încetare trupul”.

Ca să-şi calmeze neurasteniile şi psihozele, Emil Cioran a apelat la leacuri băbeşti, la remedii naturiste şi homeopatice, la infuzii de plante sedative, mai ales ceai de tei, dar şi altele. Excesiv cum era, filosoful a abuzat şi în această privinţă: „Sînt trei luni de cînd mă îndop cu calmante ca să-mi tratez maţele: sînt literalmente beat de infuzii, intoxicat de sedative. Trupul a profitat de ele; spiritul însă mi-a fost răpus: e amorţit de atîtea leacuri potrivnice nevoilor şi naturii sale”, scria el în Caiet în toamna anului 1965.

Poate că tot la astfel de sedative naturale se referea eseistul şi în toamna anului 1971, cînd îşi nota în jurnal următoarele:„De ani de zile, în fiecare zi, la sculare, iau calmante ca să-mi domolesc indignarea”(13 noiembrie 1971).

Sursa: Andrei OIŞTEANU,
Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură