Pe 10 Aprilie 1912, cînd Titanicul a părăsit portul Southampton, la bord se afla un singur pasager japonez: Masabumi Hosono, un funcționar în vîrstă de 42 de ani. Era diplomat și lucra pentru Ministerul Transporturilor din Japonia. Călătorea spre casă după o perioadă de studii în Rusia. Visa să-și revadă soția și cei doi copii, după ani de muncă departe de ei.

Cînd a urcat pe Titanic, a fost fascinat de grandoarea navei: luminile, mesele luxoase, oamenii eleganți. Scria în jurnalul său: „Este o lume cum nu am mai văzut. Pare un palat plutitor.” Pentru Hosono, Titanic nu era doar un vas. Era simbolul Occidentului, al progresului, al civilizației spre care Japonia se îndrepta.

Dar după cîteva zile de calm și muzică, noaptea de 14 Aprilie avea să schimbe totul. La 23:40, Titanic s-a izbit de iceberg. Hosono dormea în cabina lui de la clasa a doua cînd a fost trezit de o lovitură puternică. A ieșit pe coridor, unde un steward îi spune calm că nu e nimic grav. Dar cînd a văzut oamenii urcînd grăbiți pe punte, și-a dat seama că situația e serioasă.

A mers spre puntea principală. Acolo, ofițerii strigau ordine: „Femeile și copiii primii!”

Hosono s-a uitat în jur. Era înconjurat de oameni disperați, majoritatea europeni. A înțeles că pentru el, un bărbat asiatic, într-o navă plină de străini, nu era loc într-o barcă de salvare.

A rămas pe punte, privind haosul. Cîteva bărci se umpleau, altele plecau pe jumătate goale. Cînd o barcă s-a eliberat de pe partea tribord și un marinar a strigat că mai e loc pentru doi oameni, Hosono s-a oprit. A ezitat. Apoi, cînd alt bărbat a sărit în barcă, a urmat și el. S-a aplecat, s-a strecurat printre pasageri și a fost tras de un marinar. Barca s-a îndepărtat de Titanic în timp ce vasul uriaș se scufunda în noapte.

Hosono a fost printre cei 705 de supraviețuitori. A fost salvat de vaporul Carpathia și a ajuns la New York. De acolo, a trimis o scrisoare familiei: „Sunt în viață, printr-un miracol. Dar nu pot uita strigătele și chipurile celor rămași pe Titanic.”

Presa americană l-a intervievat, lăudîndu-l pentru curajul său. Dar cînd s-a întors în Japonia, povestea s-a transformat într-o tragedie morală. În Japonia anului 1912, onoarea era mai importantă decît viața.

Ziarele au aflat că un japonez a supraviețuit naufragiului, în timp ce mii de alți bărbați au murit. Titlurile au fost crude: „Omul rușinii naționale.” „Japonezul care a dezonorat Imperiul.”

În mentalitatea samurailor, un bărbat adevărat trebuia să moară cu demnitate, nu să-și salveze viața în timp ce alții pier. Mulți l-au comparat cu căpitanul Smith, care a rămas pe navă pînă la final.

Hosono a fost concediat din Minister, stigmatizat public și evitat de colegi. Copiii lui erau batjocoriți la școală: „Tatăl tău e un laș!” Ani întregi a trăit izolat, rușinat, deși el nu făcuse decît să urmeze instinctul cel mai uman: dorința de a trăi.

A murit în 1939, fără să fi fost reabilitat în timpul vieții. Abia după moartea sa, cînd jurnalul lui a fost descoperit și publicat, japonezii au înțeles adevărul. În notițele sale, Hosono scrisese: „M-am gîndit la familia mea. Am simțit o vină profundă, dar și un impuls irezistibil de a trăi. Dacă a fost o greșeală să vreau să-mi revăd copiii, atunci port această greșeală pînă la moarte.”

Astăzi, Masabumi Hosono este privit altfel, nu ca un trădător, ci ca un om prins între două lumi: Occidentul care l-a salvat și Japonia care nu l-a putut ierta. „Adevărata tragedie a lui Hosono nu a fost scufundarea Titanicului. A fost faptul că, într-o lume de idealuri, și-a permis să fie uman.” (Sursa: Terapia Prin Cultură)