Războiul este prin definiție haotic, dar istoria militară nu consemnează un episod mai absurd și mai tragicomic decît Bătălia de la Caransebeș din Septembrie 1788. În acea Toamnă, Imperiul Austriac se afla în război cu Imperiul Otoman pentru controlul Dunării. Împăratul Iosif al II-lea adunase o armată colosală de aproximativ 100.000 de oameni și campase în apropierea orașului Caransebeș, așteptînd sosirea turcilor. Marea slăbiciune a acestei armate era însă diversitatea ei etnică, fiind formată din austrieci, români, sîrbi, croați, maghiari și italieni, mulți dintre ei neînțelegînd limba germană vorbită de ofițeri.

Dezastrul nu a început din cauza unei strategii militare greșite, ci de la alcool. În seara zilei de 17 Septembrie, un detașament de husari a trecut rîul Timiș în recunoaștere, dar în loc de turci au dat peste o tabără de nomazi care vindeau țuică. Bucuroși, soldații au cumpărat toate butoaiele și au început să petreacă.

La scurt timp, un grup de infanteriști a trecut și el rîul și a cerut să primească o parte din băutură. Husarii au refuzat și-au baricadat butoaiele și au scos săbiile. În încăierarea creată, un soldat beat a tras un foc de armă. În acel moment de tensiune maximă, cineva din spate, probabil dorind să sperie husarii pentru a le fura băutura, a strigat: Turcii! Turcii!. Panicată, mulțimea de soldați a început să fugă înapoi spre tabăra principală. Husarii, crezînd că atacul este real, au luat-o și ei la fugă. Ofițerii austrieci, încercînd să restabilească ordinea, au început să strige disperați Halt! Halt!, adică Stai. Din păcate, soldații din alte naționalități, care nu știau germană, au auzit în haosul nopții strigătul: Allah! Allah!.

Ceea ce a urmat a fost iadul pe pămînt. Tabăra principală s-a trezit în sunet de împușcături și strigăte de luptă. Comandanții de artilerie, văzînd o masă de oameni alergînd spre ei în întuneric, au crezut că sunt atacați de cavaleria otomană și au ordonat deschiderea focului. Tunurile au tras direct în propriile trupe. Panica a devenit o psihoză colectivă în care regimentele austriece trăgeau unele în altele, crezînd că se luptă cu ienicerii. Haosul a fost atît de mare încît însuși Împăratul Iosif al II-lea a fost nevoit să fugă călare, căzînd într-un pîrîu în timp ce garda sa personală încerca să îl apere de propriii soldați.

Măcelul a durat toată noaptea. Cînd Soarele a răsărit, pe cîmpul de luptă zăceau mii de morți și răniți, armata austriacă se retrăsese în dezordine spre Lugoj, iar orașul Caransebeș era fără apărare.

Două zile mai tîrziu, armata otomană condusă de Marele Vizir Koca Yusuf Pașa a ajuns în sfîrșit la fața locului. Turcii au rămas uimiți găsind cîmpul plin de cadavrele inamicilor, fără ca ei să fi tras un singur glonț. Au intrat în Caransebeș și l-au cucerit fără luptă, mulțumind, probabil, butoiului cu țuică pentru una dintre cele mai ușoare victorii din istoria Imperiului Otoman.