Autor: Valeriu RENIŢĂ

Cel care poartă război cu alţii nu a semnat pacea cu sine însuşi (W. HAZLITT)

Vorbind de intervenţia militară rusă în Ucraina, ar fi înţelept pentru noi, cetăţenii Moldovei cu atitudine, să discernem, să nu degradăm în conduită şi argouri necivilizate. Nu mi-a stat bine niciodată în poza de mentor şi n-aş fi scris aceste rînduri, mai curînd sîcîitoare, didactice poate, dacă nu aş descoperi zilnic pe reţelele de socializare aprecieri, replici şi înjurături demne de scandalurile şi bătăile (la propriu şi la figurat), care au însoţit – reversul avîntului nostru spiritual -, mişcarea de eliberarea naţională de la sfărşitul anilor 1980.

Revoluţiile nu se fac în mănuşi albe, de acord. Dar de aceea şi propun să judecăm limpede, pentru că sîntem prinşi în două procese paralele, care parcă ar avea, la prima vedere, acelaşi sens istoric. Pe de o parte, continuă dezintegrarea imperiului sovietic şi situaţia din Ucraina este expresia acestei maladii difcile, cu grimasele şi convulsiile ei. Pe de altă parte, ne îndreptăm, tîrîş-grăpiş, spre civilizaţia vestică şi ne-am asumat, chiar în scris, la Vilnius, nişte criterii de comportament, cărora le spunem modernizare europeană.

Fiindcă îmi scriu materialele în două limbi, i-am rugat, dacă s-a înţeles bine, pe colegii mei ruşi moldoveni să urmeze nişte principii elementare de comportament moral şi vreau să mă rog de acelaşi lucru colegilor mei români basarabeni. N-ar fi indicat, zic eu, să-i măsurăm pe toţi ruşii cu o măsură. Nu crede nimeni că ruşii din Kremlin, ruşii de pe Bolotnaia şi intelectualii de rasă din marile oraşe ale Rusiei - crema culturală rusească, sînt aceiaşi, raportaţi la revoluţia ucraineană . Cultura rusă, pe de altă parte, e marcată de o polemică seculară dintre curentul occidentalist şi cel al pociveniki-lor , un soi de semănătorism.

S-au ridicat, dacă urmărim presa şi reţelele de socializare, foarte muţi ruşi, publicişti, oameni de ştiinţă şi de cultură, care îi cer lui Putin să-şi revadă atitudinea faţă de Ucraina. Andrei Makarevici, unul dintre idolii rockului sovietic (pentru generaţia mea, cel puţin), le-a cerut guvernanţilor ruşi să-i lase pe fraţii lor slavi în pace, să se descurce cum pot cu ţara lor. Gheorghi Satarov, politolog şi savant, fost consilier al lui Boris Elţin, a prevenit Kremlinul că de la războiul cu ucrainenii va porni dezagregarea Rusiei.

Privit la televizor, războilul e o ispită mare pentru cei aplecaţi spre comentariu, o treabă spectaculoasă, deşi, oricum, ticăloasă. Nefericiţii care au participat nemijlocit la conflicte sîngeroase îşi trăiesc restul vieţii în remuşcări ori coşmaruri şi, de regulă, dacă au capacităţile mentale întregi, nu doresc repetarea acestei experienţe macabre. Chiar în febra victoriei primelor zile de independenţă a Moldovei, extenuaţi de o luptă crîncenă şi îndelungată, intelectualii moldoveni le-au rămas recunoscători celor ruşi pentru ajutorul enorm, acordat pentru eliberarea din robia imperială. Falşii noştri prieteni, cei care i-au urît orbeşte pe ruşi, care au dat dovadă de miopie politică, care, cu ştire ori neştire, au admis provocările de pe Nistru din 1992 şi au mers pe mîna serviciilor speciale, au devenit, pînă la urmă, coautorii separatismului transnistrean.

Sigur sînt oamănaşi care servesc pe faţă imperialismul rusesc, îi găsim, fără dificultate, mai ales pe stînga politica, printre inspiratorii de azi ai mişcărilor separatiste. Dar ei nu sînt chiar într-atît periculoşi, atîta timp cît rămîn la vedere.

Închei cu încă un citat din J. R. MacDonald: „Ni se spune că războiul este ucidere. Nu: el este o sinucidere”.