Feţele multiple ale emigraţiei

Este riscant pentru oricine, în plan teoretic, să decidă pentru una din cele două variante luate în discuţie –imigranţii sunt pericol sau progres pentru naţiuni? Există argumente şi contraargumente pentru oricare dintre cele două opţiuni. SUA, aşa cum am mai amintit, au fost fondate, create de către imigranţi. De cealaltă parte, naţiuni precum China, Japonia, Coreea de Sud etc. au ajuns state elitare puternice datorită propriului lor „nucleu genetic” naţional. Este drept că, spre deosebire de SUA sau Australia, vorbim despre state care au o cultură multimilenară continuă.

De reţinut este faptul că aceste naţiuni nu sunt supuse pericolului erodării propriilor siguranţe naţionale din cauza fenomenului imigraţionist de tip fundamentalist religios. O omogenitatea naţională, etnică şi, fireşte, culturală nu are cum să cunoască astfel de vulnerabilităţi. Alta-i cînd este vorba despre posibile conflicte armate sau dispute de genul celor dintre regiunea Tibet şi Guvernul chinez, care nu nici o motivaţie, implicaţie în acest sens.

La nivelul UE, aşa cum sugeram la începutul acestui material, migraţia a devenit cea mai complexă problemă. Nu există absolut nici un mecanism democratic spre a eradica acest, să-i zicem, flagel, iar asta din perspectivele cinice sau ipocrite ale oficialilor statelor europene dezvoltate. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului nu poate fi abrogată decît, Doamne fereşte, poate în urma altei conflagraţii mondiale, izbucnite şi din cauza fenomenului imigraţionist!

Dacă Declaraţia Universală a Drepturilor Omului nu poate fi abrogată, atunci ea poate fi încălcată sau sfidată cu cinism de către tocmai acele „state-model de civilizaţie şi democraţie”.

De dată recentă fiind, este suficient să notăm pentru cei care încă nu ştiu că oficialii germani, austrieci, olandezi şi britanici consideră că „imigraţia” românilor şi bulgarilor în UE aduce un cost considerabil pentru societăţile-gazdă. Aşadar, pentru ei, românii şi bulgarii sunt „imigranţi”, nu „cetăţeni europeni cu drepturi egale” oriunde în UE, potrivit Tratatului de Aderare.

Imigrantul, oriunde s-ar afla, indiferent de statutul social dobîndit, rămîne pentru ţara-gazdă tot un cetăţean de categoria a doua. De bună seamă că sunt şi excepţii. Pe de altă parte, imigrantul, ca individualitate intrinsecă, nu se va simţi niciodată „parte organică” a ţării de adopţie. Permanent va simţi diferenţe, va recepta fie chiar şi vagi discriminări şi va reuşi, într-o măsură mult diminuată, să transmită parte din aceste „inadaptări” şi copiilor lui. Porecla „fiu-fiică de imigrant-emigrant” este universală.

V-o spune un „emigrant-imigrant” profesionist!

Pentru mine, semnatarul rîndurilor de faţă, R. Moldova este doar unul din capetele călătoriilor mele. Voi fi dezarmant de onest, stimulat fiind de două tipuri de făţărnicii zonale pe care le cunosc: 1) „Românul-basarabean” din RM, care spune că Basarabia-i pămînt românesc, că el este român şi „se simte acasă” în România. 2) Românul care vizitează RM sau se stabileşte aici şi care spune că „se simte ca acasă”.

Nu ştiu cît de rău o duc în România cei care spun că „se simt ca acasă” aici. Ştiu cît de rău o duc unii „români-basarabeni” aici şi care spun că „se simt acasă” în România. Ambele categorii trişează, mint. „Acasă” este într-un singur loc – acolo unde te-ai născut, ai crescut şi te-ai educat, acolo unde-ţi sunt părinţii, bunicii...

Am cunoscut respectabili oameni de afaceri şi intelectuali din RM stabiliţi în România, dar şi numeroase categorii medii de moldoveni. Bineînţeles că nu se simt „ca acasă”, că nici după ani şi ani trăiţi în România tot nu-i înţeleg pe români. Ei cel puţin nu se sfiesc să recunoască cinstit această realitate, să-şi exprime dezamăgirea, dezolarea, indiferent de condiţiile materiale în care trăiesc. Excepţie fac cei cu statut de „propagandişti ai unionismului”, care sunt retribuiţi să-şi reprime astfel de sincerităţi.

Personalizînd, după foarte mulţi ani trăiţi în RM, în calitate de imigrant, nu mă simt nici acum „acasă” în RM, ci, pur şi simplu, ajutat fiind şi de o tărie de caracter doar de puţini cunoscută, trăiesc onest ca un imigrant într-o ţară-gazdă, care m-a adoptat şi care nu seamănă deloc cu un „acasă” al meu românesc.

Aici mă simt un român printre moldovenii-cetăţeni ai RM, pe care nu-i pot identifica nici pe departe cu moldovenii din România. Fireşte că mă simt un străin pentru că aici nu este România! Fireşte că sunt receptat tot ca un străin de toţi cei de aici din acelaşi motiv! Apelativele de „frate român” sau frate „moldovean” pot avea două conotaţii – de politeţe sinceră, de apropiere umană sau ca „agent propagandistic unionist”, dar, în profunzimi, tot străini suntem unii faţă de ceilalţi. Eminescu sau Ştefan cel Mare doar în minţile propagandiştilor ne-ar uni!

Sunt străin imigrant în RM deoarece, de bună credinţă fiind, iniţial, i-am luat în serios pe unii moldoveni care-mi spuneau că ar fi români, motiv pentru care nu m-am mai adaptat specificului local – limbaj arhaic regional şi bilingv, tradiţii şi deprinderi desprinse din multiculturalismul sovietic, comportament social specific locului etc.

Prin urmare, pînă în clipa de faţă şi pînă-n marginea gropii nefiinţei şi „cunoaşterii de după...”, am rămas acelaşi român autentic care am fost din clipa în care am fost născut. Astfel, identitatea mea de străin imigrant în RM s-a accentuat pînă la definirea completă, la asta contribuind din plin tocmai acei moldoveni care-mi spuseseră că sunt români.

Mai mult decît atît, am devenit şi persona non grata pentru nişte autointitulate „elite basarabene”. Că sunt străin venit aici din România – se vede şi se simte bine, iar acest lucru nu-i deranjează deloc pe cei mai mulţi dintre moldoveni, pe etnicii ruşi, ucraineni, găgăuzi etc., ci doar pe aşa-zişii români-basarabeni. Lor nu le convine faptul că un român autentic (eu) pare totuşi un străin în RM, chestie care scoate în evidenţă faptul că românii şi moldovenii sunt două entităţi statale diferite.

Din experienţă v-o spun: Pe parcursul vieţii, am trăit, pe etape, în diferite ţări. Ei bine, nicăieri nu mi-a fost mai mult accentuat statutul de străin decît aici! Aici se dă şi se ia drept şpagă aderenţa la o identitate naţională sau alta. Un rus din Kamciatka este mai bine primit aici de către „românii-basarabeni” decît eu. Rusul nu le contestă „apartenenţa românească”, eu, prin prezenţa mea, le fac ridicolă această presupusă origine identitară. (va urma)

(M.C)