Feţele multiple ale emigraţiei

Autor: Mihai CONŢIU

Pentru a nu crea confuzii unor cititori mai puţin familiarizaţi cu diferenţa dintre „emigrant” şi „imigrant”, notăm că „emigrantul” este acea persoană care pleacă din propria-i patrie spre a se stabili în altă parte, iar „imigrantul” este cel care ajunge deja într-o ţară străină spre a se stabili acolo.

Fenomenul migraţiei cunoaşte prea multe aspecte motivaţionale spre a le detalia într-un simplu articol de ziar. Personal, în urmă cu mai mulţi ani, am cercetat acest fenomen la faţa locului, ca să zic aşa, în cîteva lagăre europene de refugiaţi, dar şi în interiorul comunităţilor de imigranţi care emigraseră din Europa de Est, Asia, India, Africa etc.

Pînă în 1989, emigrarea ilegală (cum altfel?) a Est-europenilor din cealaltă parte a Cortinei de Fier spre Occident era încurajată din exterior pe criterii politice, de propagandă pro-occidentală şi, fireşte, prin motivaţii economice. După cum se ştie, receptorii, potenţialii emigranţi, erau „capturaţi mediatic” prin intermediul postului de radio Europa Liberă, post înfiinţat la iniţiativa CIA şi subvenţionat pînă astăzi de Guvernul SUA, Radio Vocea Americii, dar şi „din om în om” – turiştii occidentali care ne vizitau ţările, foştii compatrioţi stabiliţi mai demult şi legal în Occident cînd veneau în vizită la rude etc., a căror prosperitate şi „aer de libertate” erau suficiente să ne facă să visăm la „tărîmul făgăduinţei”.

După 1990, imigranţii au devenit o povară socială, economică şi chiar politică pentru aproape toate ţările europene occidentale. Rolul lor de ostaşi propagandişti împotriva sistemului comunist se încheiase. Libertatea de a circula şi de a te stabili oriunde vrei, potrivit Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, s-a întors ca un bumerang împotriva „părinţilor occidentali” ai declaraţiei.

Pînă la izbucnirea crizei economice mondiale, imigranţii estici din ţările europene occidentale erau receptaţi în două paliere distincte:

1)       Forţă de muncă ieftină. În ultimii aproape 20 de ani, companiile de construcţii, din agricultură, menajul individual casnic etc. din Occidentul european au cîştigat enorm de pe urma angajării la negru sau cu salarii potrivite statutului de imigrant. În acest context, au avut de cîştigat destul şi Guvernele.

2)       Imigranţii ca problemă socială. În această categorie intră marea masă a celor care au emigrat în Occident pentru cerşetorie, furturi, constituirea în bande criminale specializate în trafic de fiinţe umane, de droguri, armament, bancrută frauduloasă etc.

Dincolo de aceste două categorii, fireşte că se mai află o întreagă şi mai puţin ştiută armată de creiere din Est – specialişti de elită din aproape toate domeniile avansate –, absolvenţi prestigioşi ai unor universităţi occidentale sau nu, care sunt piese extrem de preţioase în cadrul marilor companii la care au fost angajaţi.

Emigrantul moldovean

Fără să se ştie cu precizie, se estimează că există circa un milion de moldoveni care au emigrat în Occident şi, cam jumătate dintre aceştia, în Federaţia Rusă. Emigrantul moldovean este unul atipic în comparaţie cu „emigrantul de tip clasic”.

Ca şi cei din România, moldovenii au emigrat şi continuă s-o facă din sărăcie, în căutarea unui trai mai bun. Dincolo de realitatea cruntă numită sărăcie, am constatat că mulţi îşi motivează suplimentar dorinţa de a emigra şi din cauză că, de 22 de ani, nu li s-a oferit „o coerenţă de ţară”, „o coerenţă statală identitară”.

Moldovenilor, începînd cu 1991, nu li s-a permis să lucreze şi să se afirme identitar în contextul entităţii statale numită Republica Moldova pe care politicienii au declarat-o independentă în 1991. Aici, în stratificări mai profunde, putem vorbi şi despre un anumit grad de alienare (nebunie) colectivă, iar asta în contextul în care excludem sărăcia.

Cea mai mare izbîndă a noului stat apărut pe harta lumii a fost recunoaşterea internaţională şi constituţionalizarea limbii oficiale de stat. Existînd aceste două cuceririi, politicienii, dacă ar fi fost responsabili, ar fi trebuit să se preocupe exclusiv de prosperitatea economică a ţării şi definitivarea cadrului naţional legislativ.

Dincolo de acestea, politicienii de atunci sunt condamnabili deoarece nu au perceput o necesitate mai mult decît evidentă: Păstrarea şi cultivarea unei continuităţi a coexistenţei paşnice de pînă atunci dintre moldoveni, ucraineni, ruşi, găgăuzi, evrei,  bulgari etc.!

Nu vremurile de atunci au fost sălbatice, ci politicienii ajunşi în fruntea tînărului stat. Aidoma unor jefuitori de cadavre de pe cîmpul de luptă, aceştia au văzut că se pot îmbogăţi rapid prin jefuirea patrimoniului de stat moştenit de la fosta URSS, dar şi din scindarea pe criterii etnice a cetăţenilor R. Moldova. Din asta nu doar că şi-au găsit un alt filon de îmbogăţire, dar şi-au imaginat că poate fi vorba de dobîndirea unor dividende politice spre a se menţine la Putere şi a-şi proteja averile şi pentru a le multiplica. De ce credeţi că aceleaşi figuri reprezentative de atunci continuă şi astăzi să se „convulsioneze patriotic”? Nicolae Andronic şi Iurie Roşca nu sînt exemple clasice în acest sens?

Astfel, peste noapte, animaţi fiind de discursurile patriotarde rostite de la tribunele publice, toţi cei care pînă atunci se înţelegeau de minune ca vecini, prieteni, colegi de serviciu etc., s-au trezit peste noapte pe baricade beligerante, împărţindu-se în moldoveni, români, ruşi, găgăuzi, transnistreni etc. Prin urmare, sălbăticia nemiloasă a politicienilor şi „liderilor intelectuali” i-au aruncat pe cetăţenii tînărului stat într-o junglă creată şi întreţinută cu cinism chiar de ei.

De atunci a început marele exod al moldovenilor. Ca un paradox, mulţi dintre imigranţii moldoveni din ţările europene, cei care se cred români şi au chiar şi paşaport, după ce imaginea României în lume a fost compromisă iremediabil de Ion Iliescu prin înăbuşirea în sînge a mişcării anticomuniste din Piaţa Universităţii din Bucureşti, după ce ţiganii români au început să jefuiască şi să cerşească prin mai toate metropolele europene, vorbesc între ei ruseşte spre a nu fi confundaţi cu românii. (va urma)