Merg pe gard, de drum mă ţin, nici un latră nu mă cîine!

Cu toate că „în rezultatul” necunoaşterii limbii române uzuale într-o proporţie apropiată impudicului, neruşinatului, sfidătorului, catastrofalului şi fatalului procentaj de 99% de către cetăţenii Republicii Moldova, avem nefericirea de-a dreptul blasfematoare de-a întîlni cei mai mulţi scriitori sau amatori de scris pe metru pătrat, iar asta spre deosebire de alte ţări ai căror cetăţeni au ca principală preocupare munca.

Este ceva de speriat! Nemaivorbind despre cei de vîrstă adolescentină sau ceva mai copţi, îţi vine să-ţi iei lumea în cap cînd te trezeşti, la Redacţie, că-ţi vine pe nepusă masă cîte o băbuţă tremurîndă sau vreun moşnegel care abia îşi tîrîie pîrţurile şi-ţi oferă „creaţiile lor poetice” leşinate, cu trăiri pseudo-lirice de parcă atunci au simţit plăcerea răvăşitoare a primei masturbări. Fireşte că te asigură că „minunatele lor creaţii” vor fi citite cu sufletul la gură de întreaga suflare omenească, iar tirajul ziarului va exploda la sute de mii de exemplare zilnic! Cînd le spui că aste poezele sînt doar pentru album, se uită cu ură la tine.

În Republica Moldova toţi scriu – bloggerii, Nata Albot, forumiştii, Stela Popa, scriitorii cu legitimaţie, Roman Mihăieş, „alcoolicii profunzi”, Dabija,  deputaţii, Vitalia Pavlicenco, preoţii, Sergiu Mocanu, cerşetorii de ziua a 7-a, Gheorghe Duka, veterinarii,  băgătorii de samă, prostituatele introvertite, Dulgheru şi tot aşa!

Ferească Dumnezeu să le spui că scriu tîmpenii, nu genialităţi, că-ţi dau c-o bîtă-n cap! Toţi îşi cam imaginează că sunt alt Eminescu neînţeles, începînd cu Aurel Strîmbălemne cu a lui Ştefan cel Mare-Oltea-Mama lui de Mare Ascultător de Telefoane Străine şi Politician Poznaş şi terminînd cu Analistul Independent de Piaţă şi Dependent de Punga Politicianului! Necunoscînd limba română, moldo-basarabeanul este poet, că-i sigur că aici nu-i nevoie de gramatică, nu te trage nimeni la răspundere pentru că nu ştii unde să potriveşti semnele diacritice din buzunar... Este atît de ocupat cu lupta pentru „drepturile” limbii române în Republica Moldova, cu manifestări şi „întîlniri de suflet cu mare simţire românească”, încît, bietul moldo-basarabean!, nu mai are timp să înveţe şi el limba pentru care se luptă!

În toată această vraişte liricoidă de aici, în care nu mai ştii cine-i scriitor şi cine-i poştaş, te strîmbi de mirare atunci cînd îi vezi, pe unii, cum se gratulează între ei cu apelativul „maestre”. Se înţelege că mulţi dintre ei, înainte de „maestre”, s-au „cumetrit” cu premii naţionale, ordine şi medalii de stat sau titluri academice. Aici, dacă ştii să pui bine de băut şi cu insistenţă cui trebuie, dacă ştii să-l tratezi   obsedant pe cine trebuie cu apelativul „maestre”, „geniule”, obţii orice distincţie pe care o doreşti, dintre cele mai înalte.

Dar de ce scriu eu toate astea cînd sunt bine cunoscute, dar nerecunoscute?

Ha-ha-ha! Pe data de 28 Februarie a celui de-al treisprezecelea an al primei părţi a celei de-a doua decadă a primei jumătăţi de secol al celui de-al treilea mileniu, în ziarul „Timpul”, care aparţine reputatului român convertit Constantin Tănase-Tanas, fost lingvist moldovean, am citit, reţineţi!, un editorial intitulat cu virilitate astfel: „Pentru că vreau şi pot”. Fără semnul exclamării, iar asta, probabil, din cauza unei fireşti pudori femeieşti!

„Editorialul” cu pricină este semnat de o anumită Mira Tănase. Nu mă interesează, nu-mi pasă dacă are sau nu vreo legătură cu familionul Tănase. Este treaba, cultura şi gramatica lor! Altceva este demn de reţinut, iar asta în condiţiile în care este vorba despre un „editorial” scris şi publicat într-un ziar al cărui patron, Constantin Tănase, dă din el pe din afară, cu orice ocazie, doar damfuri lingvistico-identitare româneşti.

Pentru că nu-i vorba despre un editorial lung, deci nici gros, vi-l reproduc. Nu de alta, dar nu strică să vedeţi ce texte siropoase, de adolescentină, aflată în faza primei pre... mens sana in corpore sana, poate (pro)crea această vinovată, din start, copilă, cum se chinuieşte şi se zbîrceşte, draga de ea!, de ciudă că nu ştie unde să pună nişte virgule, pentru că, efectiv, ea simte că trebuie introduse, penetrate în text. Fac asta pentru ca să nu credeţi că sunt rău-voitor şi umblu cu clevetiri. A, să nu uit, fătuca, scrie cu „î” din „a” şi, ca la mama ei acasă, scrie cum „vorbeşte”, cu „sunt”!

Pentru că vreau şi pot, de Mira Tănase

Foto: Mira Tănase, care nu se mira cînd scria.

„Îmi beau cafeaua în linişte astăzi. Şi tot în linişte scriu. Pentru prima dată nu am pornit în surdină niciun fel de muzică. Mi-am luat la rând toate ideile schiţate de câteva zile şi m-am apucat să scriu

După o lungă perioadă în care m-am uitat la filme, am citit şi mi-am făcut un pic de ordine în viaţă, mă aşteaptă o săptămână liniştită. De fapt o să am o săptămână liniştită, pentru că am nevoie de una anume aşa. Încerc să fiu zen şi să nu mă mai enervez din orice şi mai ales să ştiu să spun NU, dacă nu îmi este bine.
Aseară în unul din serialele la care mă uit a fost o situaţie asemănătoare cu ce am trăit eu zilele trecute, atunci când am realizat că oamenii din jurul tău te pot răni intenţionat sau nu, dar o fac. Şi am înţeles că nu trebuie să le găsim scuze celor din jur când greşesc, când sunt mitocani şi sar calul sau când au grijă să te rănească ca să le fie lor bine. Oamenii cărora nu le pasă de tine nu au ce căuta lângă tine. E de la sine înţeles şi teoria o ştim cu toţii. Iar mie, da, mie mi-a luat destul de mult timp să înţeleg asta, dar cred totuşi că e mai bine mai târziu decât niciodată. Aşa că îmi doresc o perioadă cât mai lungă în care să îmi pot bea cafeaua în linişte sau să îmi prepar cina cu zâmbetul pe buze.”

Aşadar...,

sper că aţi înţeles ce înseamnă un text scris care nu ar trebui scris niciodată! Asta dincolo de faptul că, aşa cum spuneam mai sus, biata copilă habar nu are unde să pună virgulele într-o frază compusă din două sau trei propoziţii! Pentru că, sub aspect publicistic, nu avem ce comenta deoarece, practic,... nu există, mă-ntorc la Freud, după ce i-am văzut chipul şi după ce m-a siluit cu textul ei.

Problemele ei, ca şi cele comune cu ale tuturor femeilor şi bărbaţilor, invocă o apertură auctorială mai îndrăzneaţă. Autoarea scrie: „Aşa că îmi doresc o perioadă cât mai lungă în care să îmi pot bea cafeaua în linişte...” Gnoseologic vorbind, constatăm că juna Mira, fulgurantă, s-a lăsat sedusă epistemologic, dîndu-ne vaga bănuială că se află deja în pragul unei hermeneuticii în care, oricît de inexpugnabilă ar părea, doreşte să se afirme dominant. Plăcîndu-mi să cred că nu sunt în faţa unei idiosincrazii auctoriale, trag nădejdea că juna Mira nu se va mira şi nici nu-mi va amprenta modesta intervenţie în imagini caleidoscopice.

Mihai CONŢIU