În vîrtejul combinaţiilor politice din jurul formării Guvernului de la Chişinău s-a scăpat cu totul din vedere mersul campaniei electorale pentru alegerile din martie a başkanului de la Comrat. Şi-i păcat. O scăpare care mai tîrziu ar putea să ne coste pe toţi la un loc, moldoveni, găgăuzi, ucraineni, bulgari etc. Mai exact, pe toţi cei care, neavînd nici vile prin Elveţia şi nici conturi prin bănci străine, nu au cum să plece din Moldova.

În bătălia pentru scaunul de başkan s-au înscris 12 persoane. E o dovadă, cred, nu numai a unor aglomerări de ambiţii politice, ci, în primul rînd, a importanţei deosebite a acestei funcţii de stat regionale în sistemul de putere de la noi. Statutul başkanului de membru al Guvernului contează fără doar şi poate. Dar mai e ceva la mijloc. O atracţie deosebită în această competiţie o au obiectivele economice din sudul republicii: elevatoarele de produse agricole din Comrat, Ceadîr-Lunga, zona economică liberă din Vulcăneşti şi portul Giurgiuleşti. Toate acestea formează osatura de bază a Republicii Moldova. Încăpute pe mîini străine sau acaparate de forţe distructive, ostile ţării noastre, la Sud se creează o breşă fatală pe care am putea-o compara cu un act de harachiri. Or, tocmai aceasta, se pare, pentru unele forţe, e miza actualelor alegeri ale başkanului. Mai multe detalii, fapte, declaraţii, întîmplări din ultimul timp, puse cap în cap, ne duc la nişte concluzii care ar trebui să ne pună în gardă pe toţi dacă vrem ca la sudul Moldovei să avem pace şi stabilitate. O spun ca unul care, aidoma majorităţii cetăţenilor noştri, nu am unde pleca şi nu am de gînd să plec vreodată de aici, dar şi ca unul păţit. Mă gîndesc la aventura din 1990 iniţiată de un comandante cam într-o ureche sub forma unei voluntariade asupra Găgăuziei şi la consecinţele ei politice, sociale şi psihologice. Îmi amintesc cum strîngeam atunci neputincios pumnii, uitîndu-mă la camioanele încărcate cu adolescenţi naivi „înarmaţi” cu vergi de metal gata să pornească spre Sud. Apoi îmi aduc aminte de eforturile de mai tîrziu, de cîtă energie, nervi, sănătate a trebuit să cheltuim noi, deputaţii Primului Parlament, moldoveni, găgăuzi, ruşi, ucraineni, pentru a calma spiritele şi a aduce lucrurile în albia normalităţii! Am reuşit atunci numai fiindcă, în afara unor minţi înfierbîntate de la Comrat, am avut alături de noi şi nişte minţi luminate care au înţeles că găgăuzilor le este sortit prin destin să trăiască alături, în pace cu moldovenii. L-aş pomeni aici, în primul rînd, pe Fiodor Angheli, intelectualul de mare prestanţă care şi-a încheiat cariera de politician, diplomat cu un act major de cultură – traducerea lui Eminescu în limba găgăuză. Nu pot să-l trec cu vederea pe bunul meu prieten Vladimir Capanji. Şi nici pe colegul meu de la Academia de Ştiinţe Stepan Curoglo nu pot să-l uit. Aş avea multe cuvinte frumoase de spus şi despre alţi deputaţi găgăuzi, care, într-un moment de cumpănă pentru poporul lor, au înţeles că drama e a întregii Moldove şi că ea îi priveşte pe toţi cetăţenii ei, şi au putut să se ridice cu înţelepciune la o înţelegere superioară a lucrurilor.

O demagogie ieftină şi periculoasă: Rusia pentru prostime, America pentru fiică!

Mi-am permis această digresiune pentru că nu vreau - în ruptul capului nu vreau! - să-i văd pe găgăuzi ostaticii unor aventurieri politici, a unor giruete care vorbesc una şi fac alta, demagogi ahtiaţi de bani şi de putere. Nu cunosc pe toţi cei 12 candidaţi, dar ştiu că printre ei sînt persoane destul de puternice, oneste, care ar putea face faţă cu demnitate şi profesionalism funcţiei la care aspiră. Printre acestea nu o regăsesc în nici un caz pe Irina Vlah, din care în ultimele cîteva luni se încearcă a se părpăli, într-un descîntec monoton de mantră salvatoare, o nouă stea a Betleemului care, se zice, va aduce găgăuzilor izbăvirea. Nu programe concrete de atragere a investiţiilor, nu proiecte de dezvoltare a infrastructurii regiunii, de modernizare a sistemului de învăţămînt, de susţinere a culturii, de creştere a bunăstării populaţiei, ci numai poveşti arabe cu „integrarea euro-asiatică”, gesturi politicianiste ieftine, fără vreo consecinţă practică, fără posibilitatea unei finalităţi concrete oarecare, aventuriste, sfidătoare, periculoase chiar, dacă ne gîndim la contextul geopolitic tensionat în care trăim. Ce vrea, de exemplu, să demonstreze această doamnă cînd pe pagina ei de pe facebook îşi expune chipul cu o eşarfă la gît în care lesne se citesc culorile drapelului Rusiei? Sau cînd, tot acolo, se etalează într-o poză de passionaria (o poză care îmi aminteşte oarecum şi de comandantele nostru din 1990), cu pumnul ridicat a victorie şi cu textul:  „Împreună cu Rusia! E în puterea noastră”? Că ea este mai mult cu Rusia decît cu Republica Moldova? E posibil oare aşa ceva? Absurd! Pămîntul Găgăuziei n-ai să-l muţi în regiunea Moscovei, chiar dacă ai asistat la încheierea unui acord de înfrăţire. Un memorandum de colaborare, în vremurile acestea tulburi, e o simplă bucată de hîrtie, iar pămîntul Bugeacului nu-l poţi rupe din trupul Moldovei. Fără război, am vrut să spun, nu-l poţi rupe. Evident, dna Vlah joacă un rol de provocator, un fel de popă Gapon în fustă, fără să-i pese de interesele reale ale Găgăuziei şi de destinul găgăuzilor. Ea îşi face imagine politică. Imagine, atît! Încolo măcar potopul! Dacă ar fi iubit cu adevărat Rusia, şi-ar fi trimis fiica să înveţe la Moscova, nu în SUA. Aşa văd eu dragostea. Şi dacă ar fi ţinut la poporul pe care se ambiţionează să-l conducă, nu ar fi umblat cu sfidări provocatoare, ştiindu-se bine că găgăuzii şi moldovenii au nevoie de o politică a convieţuirii şi a păcii, nu de una a înfruntărilor şi duşmăniei. Mai ales acum, cînd, în pragul casei noastre, la doar cîteva sute de kilometri de hotarele republicii, se desfăşoară un război crîncen, devastator.  

Păpuşele şi păpuşarul: un popor pentru o pereche de pantofi din piele de crocodil!...

Agiotajul care se face în jurul acestei candidate la funcţia de başcan, felul cum se coalizează diferitele forţe în jurul ei m-a dus la gîndul că Irina Vlah e doar păpuşa şi că în spatele ei stă, după cum se obişnuieşte, în asemenea spectacole electorale un păpuşar cu interese foarte precise, departe de năzuinţele şi interesele poporului. La început credeam că păpuşarul este actualul başkan Mihail Formuzal. Mă gîndeam că el îşi caută un înlocuitor docil, cu care să poată continua în voie să-şi facă trebuşoarele sale întunecate, de care vorbea într-o înregistrare de pe You Tube Vasile Neicovcen. Altă explicaţie nu găseam apropierii neaşteptate şi dragostei înflăcărate dintre cei doi, pînă nu demult rivali neîmpăcaţi. Dar nişte investigaţii sumare, pe care sper să le adîncesc, m-au lăsat cu totul perplex. Nu numai Vlah, şi Formuzal este o păpuşă a unui păpuşar feroce. Aici se ascunde taina care a făcut dintre cei doi un cuplu siamez de nedespărţit. Cine e acest păpuşar? Fireşte, cel cu banul, cel care plăteşte, Iacubov Iurii Nicolaevici, un personaj sinistru, destul de cunoscut la sudul republicii pentru ticăloşeniile sale, pe care, din cînd în cînd, mai ales în momentele electorale, încearcă să le acopere cu „acte de binefacere”.

Scurtă notiţă biografică mai puţin cunoscută publicului larg a acestui nemernic certat cu legea.

Iacubov Iurii Nicolaevici, originar din satul Baimaclia, raionul Căuşeni. În 1992-1993 îşi începe activitatea sa criminală în gruparea internaţională „Iujnaia”, avîndu-l şef pe Ion Popescu (porecla „Reniiskii”). Între 1992 şi 2003 banda a activat pe teritoriul regiunilor Odesa şi Herson, în sudul Moldovei şi a României. Ancheta a stabilit că Popescu a organizat o bandă numeroasă înarmată cu un arsenal solid de arme cu scopul de a ataca şi a jefui întreprinderi şi persoane fizice. Gruparea a fost implicată în crime deosebit de grave, inclusiv omoruri la comandă. În palmaresul activităţii ei criminale se regăsesc omoruri, jafuri armate şi răpiri de oameni, printre cele mai cunoscute fiind atentatul din martie 1997 asupra Primarului Odesei Eduard Gurviţ şi uciderea în curtea propriei sale case a colonelului Evghenii Zadorojnîi, şeful secţiei de combatere a corupţiei a regiunii Odesa a SSU. În cadrul acestei bande criminale Iurii Iacubov era responsabil de furtul şi realizarea automobilelor la sudul Moldovei şi Ucrainei, în temei în regiunea Odesa (în oraşele Ismail şi Reni). Concomitent el se ocupa cu acţiuni de jafuri armate şi raket. Între 1995-1998 el se ocupă intens „scoaterea” din conducătorii colhozurilor de la sudul Moldovei a datoriilor acestora către structurile „Lukoil” pentru produsele petroliere contractate. Drept „spate” pentru această activitate are gruparea criminală a lui Cuza Vasea, împuşcat în 1999 în parcul central din Comrat. În aceeaşi grupare se regăsea şi fratele Irinei Vlah, Serghei Vlah (porecla „Donald”), cu care Iurii Iacubov se află pînă în prezent în relaţii amicale foarte strînse. Datorită relaţiilor stabilite cu persoane de influenţă din cadrul companiei „Lukoil”, reuşeşte să se angajeze în structurile acesteia, mai întîi la Chişinău, apoi în Ucraina. În 2003-2004 pleacă în Rusia, unde se ocupă cu afaceri de construcţie. În paralel se ocupă de spălarea banilor obţinuţi pe căi criminale, precum şi de alte activităţi nelegitime. Este cunoscut faptul că mulţi cetăţeni din Moldova şi, în deosebi, din Găgăuzia, din cei certaţi cu legea, îşi află în persoana lui Iacubov susţinerea. El îi ajută să se „legalizeze” în Rusia cu paşapoarte false şi alte documente necesare. Astfel, în jurul său s-a format o echipă de oameni loiali, gata să întreprindă orice acţiuni la prima comandă a „binefăcătorului” lor.

Iurii Iacubov este în relaţii financiare foarte strînse cu Mihail Formuzal. Încă pe cînd acesta era primar al or. Ceadîr-Lunga, i-a vîndut lui Iacubov, cu încălcarea gravă a legislaţiei în vigoare, o serie de terenuri de pămînt în zona parcului. În temeiul acestor acţiuni lui Formuzal i s-a deschis un dosar penal, care aşa şi n-a mai ajuns să fie finalizat. Important  în relaţiile dintre cei doi este faptul că toate cheltuielile de drum şi de aflare în desele deplasări ale lui Mihail Formuzal la Moscova sînt achitate de Iacubov. Deşi are în administrarea sa o autonomie mică şi săracă, başkanul de la Comrat are, în schimb, pretenţii şi gusturi de padişah. În desele sale vizite la Moscova îi place să se oprească numai în hoteluri de categorie lux, de obicei, în hotelul din centrul capitalei ruseşti „RitzCarlton”. Iacubov cheltuie cu vechiul său prieten mii de dolari, satisfăcîndu-i toate capriciile. Pămîntenii lui Formuzal n-au cum să-l vadă pe başkanul lor în slava sa padişahică. De aceea aş vrea să atenţionez membrii Guvernului: dacă-l observaţi cumva pe colegul dumneavoastră îmbrăcat într-o şubă de nurcă de 20.000 euro şi încălţat în pantofi din piele de crocodil de 5.000 euro, să ştiţi că nu şi-a cumpărat aceste podoabe vestimentare de padişah din salariul de başkan. E un cadou al prietenului său Iacubov, criminalul notoriu, care pe unde a fost a făcut prăpăd, inclusiv în başkanatul lui Formuzal. Practic, toţi cei care au încercat să facă afaceri comune cu acesta, au fost jefuiţi pînă la ultimul bănuţ. Un exemplu ar putea fi „colaborarea” cu Casa de comerţ „Tomai Vin” s.r.l., în urma căreia Iacubov devine în mod fraudulos proprietarul a 100% ale companiei, fără să-i mai restituie partenerului său datoria de 500.000 dolari.

Interesant e de remarcat că în ultimul timp Iacubov încearcă pe toate căile să-şi spele imaginea de criminal, înnobilînd-o cu o aură de om de afaceri prosper, prieten al Găgăuziei şi filantrop cu inima deschisă pentru fapte de binefacere. Orgoliul său pur şi simplu debordează în această privinţă. Spre exemplu, pentru organizarea referendumului privind vectorul euro-asiatic al regiunii, el a dat 1 mln de lei, iar cînd la orizont a mai apărut un ofertant de 500.000 lei, Renato Usatîi, el, păpuşarul, i-a interzis categoric păpuşii sale, lui Formuzal, să ia aceşti bani. Cauza? I-a spus-o direct başcanului: „Nu vreau să împart cu altcineva gloria” de unic prieten al  Găgăuziei. La rîndul său, şi başkanul îi răspunde cu aceeaşi reciprocitate tandră prietenului său darnic. În desele plimbări prin birourile înalţilor funcţionari de la Moscova, Iacubov îl însoţeşte, ca un Sancho Panzas credincios, pretutindeni, acoperindu-se şi el oarecum de slava de om băgat în seamă. Cel puţin, în cercul său de prieteni apropiaţi, îi place să se fălească cu pretinse legături cu cele mai simandicoase persoane ale puterii de la Moscova.

Acum, cînd Mihail Formuzal trebuie să plece, Iacubov a căutat o altă matrioşkă pentru rolul de başkan. N-a trebuit mult să umble cu căutatul. A găsit că Irina Vlah, sora prietenului său de jafuri şi tîlhării, „Donald”, e suficient de bună pentru acest rol, şi a pornit, împreună cu vechea matrioşkă pe ducă, cu Formuzal, să-i facă imagine. Şi, precum se ştie, sula de aur sparge zidurile. Aşa că s-au găsit prin nişte cabinete din gospodăria Administraţiei prezidenţiale a Rusiei nişte funcţionari mărunţi, un fel de „zam-zav”, adjuncţi ai cuiva, un oarecare Maslov şi un alt oarecare Cernov, care au deschis noii stele a Bugeacului găgăuz unele uşi de pe la Moscova şi, mai ales, din împrejurimile ei. Apoi l-au convins pe Dodon s-o ia sub oblăduirea Partidului Socialist. Cred că aici a fost mai uşor, Dodon avînd o practică veche în prestarea de servicii politice. Dacă i se achită în avans, bineînţeles, ca, de exemplu, la alegerea preşedintelui Timofti. Dodon imediat a prezentat-o ambasadorului Rusiei ca speranţă a viitorului socialist a Găgăuziei. Iar cînd socialiştii de la Comrat au încercat, foarte timid şi cu scuzele de rigoare, să spună că nu sînt de acord, Dodon a tăiat scurt nodul gordian, i-a dat afară din partid, deşi, conform statutului, nu el, ci membrii de pe loc ai formaţiunii trebuiau să ia decizia. Dar ce mi-i Hecuba? Puterea banilor păpuşarului Iacubov e mai tare decît puterea adevărului şi dreptăţii. Maidanul împotriva actualului başkan, împotriva treburilor sale tenebre, pe care le prevestea ceva timp în urmă Vasilii Neicovcen, aşa şi nu s-a mai produs, dar, cu plecarea lui Formuzal, s-ar putea deschide o anchetă penală serioasă a trebuşoarelor sale întunecate. De aceea başkanul ar vrea să lase în locul său un om de nădejde. Irina Vlah nu este, cum se afirmă înduioşitor, „faţa feminină a Găgăuziei”. Dincolo de chipul acesta de femeie colcăie bani murdari, pasiuni obscure, legături primejdioase şi, mai ales, interese care nu au nimic cu speranţele de bine şi de viitor ale găgăuzilor. Am scris acum aceste cuvinte şi în faţa ochilor mi-au apărut colegii mei din primul Parlament. Aş fi vrut, mai întîi, să-l întreb pe cel cu care am avut poate cele mai lungi discuţii, pe Fiodor Angheli. Dar el nu mai este. Îi întreb pe ceilalţi: „Ce ziceţi, prieteni? Am eu dreptate?”

Andrei ŢURCANU