In memoriam

Bunul nostru prieten Dumitru Matcovschi s-a retras din lumea aceasta. El şi-a început călătoria dincolo, lăsînd în urmă o operă a unui liric de marcă, de o sensibilitate artistică cu totul aparte. Tot ce a făcut acest om de cultură, publicist şi tribun izvora din străfundurile unui suflet cuprins de o dragoste, aidoma unei lave vulcanice, pentru Patria lui, singura iubire care îi dădea rost în lume.

Matcovschi este un destin împlinit. Şi dacă astăzi îl plîngem, iar durerea ţîşneşte nestăvilit din inimile noastre răvăşite, e pentru că ne va lipsi. El, de moartea căruia ne era frică atît de mult în îndepărtatul an 1989, supravieţuitorul care, prin voia Celui de Sus, şi-a amînat plecarea cu douăzeci şi patru ani, lasă o dîră luminoasă pe cerul ţării, brăzdat de cuvîntul lui de foc nestins. Se ştie, poeţii trăiesc nu în durată, ci în intensitate. Combustia lor interioară este cea care ne dă energie, din clocotul sufletului lor zbuciumat se revarsă peste noi setea de absolut. Creaţia lor captează în chip tainic inspiraţia dăruită de Dumnezeu aleşilor săi, chemaţi să-şi împlinească vocaţia de slujitori ai frumosului.

Cei care l-au cinstit ca pe un om de onoare şi un caracter de cremene atîta timp cît Matcovschi a fost printre noi, îi vor cinsti memoria şi de acum încolo, învăţînd de la el să-şi trăiască viaţa cu rost şi demnitate. Într-o lume copleşită de mediocrităţi culturale, de profitori şi de laşi, care i-au înveninat atît de mult viaţa, figura lui Matcovschi se înalţă maiestos, cu fruntea sprijinită de cer şi cu picioarele împlîntate adînc în solul Patriei, singulară, neîntinată de catastifele somităţilor de paie, înşiruite cu regularitate într-o foaie de tristă faimă, specializată în falsificarea ierarhiilor valorice de la noi.

Ca să ne mai alinăm cumva durerea nesfîrşită ce ne devastează sufletele, să ne amintim că un Mihai Eminescu, un Nicolae Labiş, un Serghei Esenin sau un Vladimir Vîsoţki şi atîţia alţi poeţi de primă mărime s-au stins din viaţă la vîrste mult mai tinere. Însă moartea lui Matcovschi ne îndurerează atît de profund pentru că a trăit aici şi acum, printre noi şi pentru noi. A fost bărbatul categoric şi dur, care stigmatiza necruţător impostura şi mîrşăvia. Mereu incomod, de unii trecut sub tăcere, de alţii blamat, iar de alţii adulat cu viclenie, de teamă să nu cadă sub condeiul lui ca securea, ce tăia nemilos capete de laşi cu vigoare voievodală.

Puhoiul de osanale, care curge acum şiroaie din gurile netrebnicilor dornici să-şi tragă ceva notorietate pe seama transferului postum de autoritate, l-ar dezgusta profund pe Matcovschi. De fapt, îl dezgustă, fiindcă el e încă aici, ne vede şi ne aude, doar că nu mai poate biciui ca pînă acum făţărnicia. În ultimii ani ne vedeam rar de tot. Ultima oară îl zărisem în sala Teatrului Naţional „Mihai Eminescu”, cu ocazia unor nominalizări în topul celor mai populare personaje de prin părţile locului, organizate de un post TV. Însă poetul nu încăpuse printre VIP-uri. În acea seară el nu a urcat în scenă, n-a fost scăldat de lumina reflectoarelor, n-a fost aplaudat, n-a primit flori. Îl observasem doar după încheierea acelui spectacol. Ne ridicaserăm deja ca să plecăm şi abia atunci l-am văzut. Era în picioare, în primele rînduri, singur, un pic pierdut în viermuiala din jur. L-am salutat cu jenă şi mi-am zis: „O, Doamne! Totuşi cît de puţin îi preţuim pe cei mari dintre noi, atîta timp cît încă ne sunt alături.”.

Frecventele noastre conversaţii telefonice erau iniţiate mai întotdeauna de către el. Stînd în apartamentul lui de la porţile oraşului, sus de tot, mai aproape de cer, el urmărea tot ce se întîmpla în societate. Tuna şi fulgera cînd vedea o nouă ticăloşie, comisă de cei din fruntea ţării, de grafomanii cu pretenţii de scriitori sau de găinarii de presă. Ce puteam să-i spun? Îi dădeam dreptate, ne revoltam cum puteam, iar dialogurile noastre se ţineau lanţ, fiindcă prilejuri de nemulţumire în faţa nemerniciei din ce în ce mai lăţite peste spaţiul public apăreau cu duiumul.

La 28 mai m-a sunat din nou. Era agitat de nelinişte şi de durere. Niciodată pînă atunci vocea lui nu mă tulburase mai mult. Omul simţea cum i se scurge nemilos viaţa din trupul lui zdrobit în acel fatidic accident şi măcinat de boli. L-am alinat cum am putut, l-am asigurat că sunt alături şi că voi face tot ce pot pentru a-l ajuta. Ce puteam să fac? A doua zi de dimineaţă am scris un articol despre el. Nu era primul. Acum chiar mă gîndesc să adun ce am scris peste ani despre marele meu prieten într-o broşură, care s-ar putea numi „În apărarea şi în memoria lui Dumitru Matcovschi”. Am scris acel text ca măcar cumva să-i mai uşurez suferinţa. Iar vineri, 31 mai, l-am publicat în „FLUX”. L-am intitulat „Dumitru Matcovschi - crainicul reînvierii noastre sau Amintiri de acum un sfert de veac”. Sîmbătă am luat cîteva exemplare de ziar şi i-am format numărul de telefon. Mi-a răspuns doamna Alexandrina, soţia poetului, cea care i-a fost ocrotitoare o viaţă de om. Am dat o fugă pînă la Botanica. În scară, la etajul nouă, lîngă lift, mă aştepta doamna Alexandrina. I-am transmis cele cîteva exemplare de ziar, i-am dorit sănătate poetului şi m-am retras. Nu trecuse nici o oră. Apelul primit la telefonul mobil indica pe ecran numărul lui. Era el. Cu o voce sugrumată de emoţie, mi-a mulţumit, spunîndu-mi: „Dragă Iurie, mă bucur că nu te-ai schimbat. Cum ai fost acum douăzeci de ani, aşa ai şi rămas alături”. Atunci nu ştiam că vorbesc pentru ultima oară cu el.

Acum cîteva săptămîni, am decorat sala Universităţii Populare cu portretele unor mari personalităţi din cele mai diverse ţări şi epoci, la care fac trimitere în cadrul cursurilor mele. Trei dintre acestea sunt de la noi: Dumitru Matcovschi, Valentin Mîndîcanu şi Ion Moraru, fostul deţinut politic, bătrînul meu prieten de la Mîndîc. Dintre ei doar ultimul se învredniceşte de mila Domnului să mai rămînă printre noi. Tustrei sunt mentorii mei. Astăzi ei îi inspiră pe cei tineri să le urmeze pilda.

Aştept cu strîngere de inimă procesiunea funerară. Acolo, pentru mine, primul dintre cei vii va fi Matcovschi. El va fi înconjurat de oamenii care l-au iubit sincer, dar şi de atîţia morţi ambulanţi, atîtea lichele, atîtea suflete împietrite, care nici de această dată nu vor rata ocazia să pozeze solemn lîngă trupul neînsufleţit al marelui dispărut. Spectacolul continuă. Simulacrul e în toi. E vremea epigonilor: „Toate-s praf... Lumea-i cum este... şi ca dînsa suntem noi.”

Dumnezeu să-l odihnească cu drepţii pe Dumitru Matcovschi, cel care a fost obrazul unei epoci zbuciumate.

Iurie ROŞCA

27 iunie 2013