În 375 are loc în Europa o deplasare de populaţii fără precedent, provocată în mare măsură de marea invazie a hunilor, care, conform surselor, măturau totul în cale. Vizigoţii conduşi de Fritigern şi Alaviv cer dreptul la refugiu în imperiu de frica năvălitorilor. Un an mai tîrziu, din pricina abuzurilor săvîrşite de romani, vizigoţii se revoltă şi devastează Balcanii. Cum s-au sfîrşit aceste convulsii? Cu un dezastru pentru romani, întrucît la Adrianopol, în 378, împăratul Valens al Orientului cade în lupta contra goţilor. În 382 însă, Theodosius I încheie un tratat (foedus) cu răsculaţii.

Ce prevedea acest tratat? Vizigoţii dobîndeau autonomie în cadrul imperiului, ca federaţi ai imperiului roman. Trebuiau în acest sens să-i sprijine pe romani, iar căpeteniile lor primeau posturi în subordinea comandanţilor romani. La prima vedere pare un sistem rezonabil, ţinînd cont de situaţia tulbure din Imperiul Roman tîrziu, dar barbarii nu sînt tocmai o bază solidă de loialitate. De pildă în 383, cînd un anume Magnus Maximus uzurpă puterea în Occident, Theodosius I se foloseşte de thervingi, dintre care dezertează o bună parte.

Cine este Alaric?

În 391 îşi face apariţia pe scena politică un personaj care se va dovedi important, şi anume Alaric, fiul lui Alaviv, care organizează un raid în Grecia. Deşi sursele îl prezintă drept un personaj malefic sau pedeapsa pentru păcatele romanilor, Alaric este de fapt un om politic abil, care ştie să negocieze cu romanii şi să-şi controleze proprii oameni. Instrument al zeilor sau bici al lui Dumnezeu, şeful barbar care sfidează autoritatea romană, motiv pentru care sursele sînt atît de tendenţioase faţă de el, are scopuri precise si opreşte un teritoriu propriu, recunoaşterea autorităţii sale, alianţă cu romanii şi eliminarea intervenţionismului roman.

Talentul său de a îmbina brutalitatea cu abilitatea ar fi fost însă zadarnic fără contextul favorabil datorat intrigilor de la curtea imperială de la Ravenna, unde Stilicho, generalul care conducea efectiv imperiul este executat. Stilicho îl învinge pe Alaric în 392 pe rîul Hebrus, apoi în 395 în Larissa Thessaliei şi în 397 pe platoul Phloe. Generalul roman avea de gînd să se folosească de Alaric pentru a recîştiga prefectura Illyricum pentru Occident.

Totuşi puterea de la Constantinopol este mai inspirată, pentru că Alaric este convins să ia calea Italiei în 401 fiindcă problema stringentă a hranei nu mai putea fi rezolvată de subsidiile guvernului oriental. Invazia în Italia nu este o problemă pentru Alaric, întrcît Stilicho îşi concentrează trupele în Raetia şi Noricum din cauza vandalilor şi alanilor. Deja pe 18 noiembrie şeful got pătrunde în Italia, înaintînd pînă la Aquileia, al cărei asediu îl ridică într-un final, goţii neavînd experienţă în cucerirea de oraşe fortificate. Şi totuşi devastează alte oraşe, cîmpia Veneţiei, ameninţînd şi Milanul. Locuitorii Italiei experimentează o creştere a sentimentului apocaliptic, provocat şi de presupuse apariţii cereşti interpretate ca semne divine. Zidurile lui Aurelian sînt reparate fugitiv, împăratul Honorius vrea să fugă în Gallia, Stilicho recrutează cavaleri alani şi federaţi vandali, capitala este transferată la Ravenna.

În 402 goţii merg spre vest, dar aflînd că sosesc trupe din Gallia, schimbă direcţia spre sud. La Pollentia, pe 6 aprilie, are loc o bătălie începută printr-un atac alan care rezultă în capturarea prăzii gote de către romani, dar comandantul Saul este ucis. Finalul este indecis. Stilicho cîştigă însă la Verona, unde ii încercuieşte pe goţi pe o colină. Alaric suferă pierderi masive, retrăgîndu-se cu permisiunea lui Stilicho undeva lîngă Dalmaţia şi Pannonia, de unde iniţiază raiduri în partea estică a prefecturii Illyricum. Stilicho doreşte astfel să profite de şeful barbar pentru a contracara Orientul, în contextul unei ostilităţi tot mai accentuate între cele două părţi ale imperiului. De ce acest conflict? Pe de-o parte pentru că Stilicho emite pretenţia de a deveni tutorele lui Arcadius, şi pe de alta pentru că Occidentul revendică Orientului estul prefecturii Illyricum, exact locul unde Alaric întreprinde raidurile pentru a forţa lucrurile.

În 405 barbari sub conducerea lui Radagaisus invadează Italia, atacînd mai întîi Illyricum. Oraşele Flavia Solva şi Aguntum sînt distruse, abia la Faesulae putînd fi oprit de către Stilicho şi recruţii săi goţi, alani si huni. Radagaisus este executat, iar lui Stilicho i se ridică o statuie la Roma. Dar tulburările sînt departe de a se fi încheiat. În 406/407 alani, vandali şi suevi trec Rinul şi invadează Gallia, punînd autoritatea romană în mare dificultate. Pe lîngă imposibilitatea de a face faţă atîtor atacuri, aceasta mai are de înfruntat şi o multitudine de uzurpări, precum cele ale lui Marcus, Graţian şi Constantin al III-lea în Britannia. În ce-l priveşte pe Stilicho, tentativa sa de a se folosi de Alaric pentru a recupera Illyricum îi aduc acuza de trădare, în urma căreia este demis şi executat. Barbarii re raliază în jurul lui Alaric, care pretinde 288000 de solidi de aur pe care Honorius refuză să-i dea, ceea ce provoacă o nouă invazie.

Jaful Romei

Cum Stilicho dispare din peisaj, goţii nu mai întîmpină o rezistenţă serioasa şi se deplasează pe Via Postumia, apoi spre Verona şi Cremona, trec rîul Po, se îndreaptă spre Rimini pe Via Aemilia, apoi pe coastă pînă la Ancona, în teritoriul Piceni-lor, pe Via Salaria, pe ruta Ascoli-Reate şi în cele din urmă îşi ating destinaţia: Roma. Toate acestea doar într-o lună. Alaric asediază Roma şi înfometează populaţia, decimată şi de epidemii. Alaric cere 5000 de livre de aur, 30000 de livre de argint, 4000 de robe de mătase, 3000 de blănuri de purpură şi o pace perpetuă cu imperiul. Negocierile eşuează însă şi îl obligă pe Alaric să se retragă în Etruria. Honorius primeşte un ajutor de 6000 de soldaţi din Orient, care sînt însă decimaţi şi ei de trupele gote.

Alaric îşi întăreşte forţele prin intermediul cumnatului său Athaulf, ceea ce îl determină să formuleze noi revendicări: colonizarea provinciilor Noricum şi Veneţia, subsidii anuale, titlul de magister militum. Dar intrigile şi conflictele între facţiunile anti- şi pro-germanice iarăşi împiedică orice reuşită a negocierilor. Alaric se îndreaptă iar spre Roma, ba chiar îşi proclamă propriul împărat, pe Priscus Attalus, care se dovedeşte însă incapabil să împlinească dorinţele goţilor. În acest context Alaric se orientează spre împăratul legitim, Honorius, cu care se şi întîlneşte la Alpes, în apropiere de Ravenna.

Goţii sînt însă surprinşi de un atac al lui Sarus, care dezertase în 402, în ciuda faptului că se ajunsese la un compromis. De data aceasta goţii pătrund în Roma, posibil datorită unei trădări interne. Pe 24 august 410 goţii întreprind un jaf sistematic al oraşului, capturînd-o şi pe sora împăratului, Galla Placidia. Devastarea Romei a avut un impact covîrşitor asupra mentalului colectiv.

Păgînii acuzau renegarea tradiţiilor, creştinii păcatele oamenilor. Nu s-a ajuns la incendieri, distrugeri sau violente extraordinare, pentru că jaful a fost extrem de bine pus la punct. Ceea ce a contat mai mult a fost şocul pe pan moral şi mental. Un veritabil leagăn de civilizaţie milenară ajunge la cheremul barbarilor. După jaf Alaric plănuieşte trecerea în Sicilia şi Africa de Nord, dar este nevoit să se reîntoarcă în centrul Italiei din cauza lipsei de experienţe maritime. Moare în Bruttium, Athaulf mergînd cu goţii în Gallia. Alaric lasă în urmă un mormînt necunoscut şi legenda despre comoara îngropată cu el în rîul Brusento.

Irina-Maria MANEA