Visul de aur al omenirii este... doar un vis de aur

Autor: Mihai CONŢIU

De ce PCRM, începînd cu 1998, cîştigă masiv în R. Moldova, în raport cu celelalte partide? Răspunsul este dezarmant de simplu şi greu de acceptat pentru unii: În R. Moldova nu există o tradiţie în ceea ce ar trebui să însemne lupta anti-comunistă! În R. Moldova nu există anticomunişti, ci doar imitatori. În R. Moldova nu au existat, deci, modele umane anticomuniste. Dacă existau, atunci apărea o clasă politică formată din ucenicii acestora.

Unii, m-am convins că din conformism sau cointeresare meschină, insistă pe mitul anticomunismului manifestat de Gheorghe Ghimpu. Pe de altă parte, mulţi contemporani de-ai săi, oameni credibili şi detaşaţi de ambiţii politice, mi-au explicat varianta vulgară a anticomunistului Gheorghe Ghimpu. O realitate care nu avea nici o legătură cu opoziţia sa faţă de URSS, dar care i-ar fi venit ca o mănuşă în clipa în care timpurile i-au permis să se transforme în luptător anti-comunist.

Oare chiar nimeni nu este oripilat de făţărnicia familiei Ghimpu? Presupunînd că Gheorghe Ghimpu a fost un veritabil anticomunist, atunci de ce fraţii săi nu au luptat toţi sub steagul acestuia şi s-au transformat în rivali politici, chiar dacă pe acelaşi palier al opţiunilor unioniste? Gheorghe Ghimpu a avut partidul lui, Mihai Ghimpu şi-a făcut partidul său, un nepot de-al lor, Viorel Ghimpu, şi-a făcut şi el un partid pro-european...

În urmă cu mai mulţi ani (ştiu că această mărturisire am mai făcut-o!), cînd încă era în viaţă, fratele lor, blîndul Simion Ghimpu, în timp ce ne „împărtăşeam” cu un pahar de vin la terasa Uniunii Scriitorilor, m-a întrebat ce părere am dacă el şi-ar face o asociaţie obştească, una care să pledeze pentru unirea Moldovei cu România. Fireşte că mi-am ieşit din pepeni şi, cu martori, i-am replicat aproape exact:

„Simioane, nu te supăra, căci nu are nici o legătură cu problemele tale psihiatrice, dar voi, în familia voastră, chiar toţi sunteţi duşi cu pluta, frate? Cum, Paştele mă-si, poţi uni tu Moldova cu România dacă voi, între voi, fraţii, nu sunteţi uniţi?” Fireşte că am fost şi mai acid în exprimările ulterioare, dar nu interesează pe nimeni asta şi, repet, Simion era un om blînd şi poate singurul nepericulos în plan social dintre toţi fraţii şi nepoţii lui. Cînd spun nepericulos, mă refer la reprezentarea lui publică, nu la faptul că avea anumite probleme medicale. Dumnezeu să-l odihnească, căci chiar merită!

O altă Mărie cu aceeaşi pălărie

Nici elita intelectuală sovietică moldovenească nu a fost mai brează. Anticomunismul intelectualilor şi pro-românismul lor parcă au fost exersate conform unui Orar şcolar, cum aveam noi cînd eram elevi. Tradiţie anticomunistă, disidenţă..., vax albina! S-a dovedit, în timp, că cei mai „acerbi” anticomunişti intelectuali au fost, în fond, nişte jalnici slujitori, carierişti, arivişti şi profitori ai fostului regim sovietic. N-ar fi fost nici o problemă dacă aceştia îşi recunoşteau public colaboraţionismul, îşi mărturiseau păcatele şi se angajau ferm în lupta pentru re-primenirea morală nu doar a lor, ci şi a întregii societăţi.

N-au făcut-o din laşitate şi s-au apucat să se re-cosmetizeze în democraţi. Tocmai de acest lucru s-a folosit şi Vladimir Voronin, care nu s-a dezis de trecutul său comunist, iar majoritatea moldovenilor l-au receptat, aşa cum şi era firesc, pe el ca fiind sincer, onest, dar nu şi pe cei care s-au transformat peste noapte în anti-sovietici, anti-ruşi, anticomunişti şi pro-români. Tocmai memoria colectivă, fie ea oricît de rudimentară, le-a jucat festa „noilor democraţi” - oricînd găseşti cîte un martor al trecutului sovietic devotat al unora ca Nicolae Dabija, Vitalia Pavlicvenco etc.

Lor oricînd li se poate reproşa duplicitatea, dar lui Voronin nu, iar asta nu înseamnă că a sa este mai puţin criminală, numai că el a fost mai abil decît toate bibliotecile sovietice din capul intelectualilor perfizi.

Cine-l anihilează pe Voronin ca o necesitate naţională?

Fireşte că nu compromişii „anticomunişti” din anii 90 care nici acum, după peste două decenii, nu au scăpat de mirajul tribunelor de lideri. Este clar că moldoveanului nu u-a fost scris să aibă asemănări genetice cu balticii, polonezii etc., iar asta pentru că el, moldoveanul simplu, este enervant de sincer, credul şi încrezător că cei care-l conduc poate să se gîndească şi la soarta lui.

Voronin nu poate fi anihilat încă de nimeni, iar anihilarea lui politică poartă definiţia de auto-anihilare. Se va autodistruge aşa cum s-a şi născocit pe seama ignoranţei moldovenilor şi pofta de preamărire a aşa-zişilor democraţi intelectuali şi politici. Auto-anihilarea lui Voronin va veni şi din aceea că s-a lăsat îmbrobodit de o Putere care, în fond, nu-i aparţine în exclusivitate, dar de care se foloseşte pînă la epuizare. La capătul tuturor tunelelor, pe lîngă o luminiţă, se mai află şi cîte un ştreang, aşa, pentru orice eventualitate dictatorială şi de dispreţuire a propriului popor!

Biserica noastră, a lor şi a mă-sii. Demagogii Altarelor

Extrem de flagrantă este lupta pentru întîietate pe care şi-o dau în faţa Bisericii şi democraţii de toate felurile. Moldovenii „pro-români” de aici, în virtutea unor opţiuni sau comandamente tainice, se închină „neo-ecumenic” Mitropoliei Basarabiei, structură subordonată Patriarhiei Române, dar fac tot posibilul să nu fie afurisiţi nici de Mitropolia Moldovei, ce ţine de Patriarhia Rusă.

Cînd ajung în structurile Puterii, iar aici este vorba despre politicienii pro-români, fac pe dracu’ în patru ca să-şi manifeste devotamentul faţă de Mitropolia Moldovei, fiind prezenţi la toate slujbele la care pot fi văzuţi de întregul popor. De comunişti nici nu mai vorbim! Fiind atei convinşi pînă mai aseară, s-au transformat în cei mai pioşi creştini. Bineînţeles că după ce zboară din funcţiile de conducere, mersul lor la biserică intră în amintire!

În plus, este demn de reţinut faptul că devin „credincioşi”, adică prezenţi la slujbele bisericeşti la care sunt şi televiziunile, peste noapte. Pînă să devină demnitari, ei nu călcaseră niciodată prin Biserică. În mod normal, dacă Biserica ar fi chiar serioasă, ar trebui să le dicteze anumite canoane de acomodare, în a căror aplicare să fie exclusă expunerea publică. Ar trebui să-i oblige la penitenţe, rugăciuni, posturi etc., iar mai apoi să le îngăduie să apară în faţa Altarului ca Primi Creştini Ortodocşi ai neamului.

Fireşte că toţi sunt nişte farisei. Observăm că politica, comunismul şi religia, pentru unii, sunt un fel de serată mondenă în care ei, în calitate de modele, prezintă, în faţa camerelor de luat vederi şi vederea, ultimele ţinute vestimentare sexy. Toţi, politicieni de toate orientările şi popi, ştiu că Biserica este un club dotat cu urne de votare. Mai grav este faptul că toţi aceştia mai ştiu că Biserica le este necesară pentru că bieţii oameni de bună-credinţă şi ignoranţii cred în autoritatea şi sfinţenia ei.

Existînd şi probe, are cineva onestitatea să recunoască faptul că Biserica şi comuniştii moldoveni actuali au făcut cel mai mare rău moldovenilor prin aceea că nu doar i-au ţinut în obscurantism, dar i-au şi manipulat politic? Sinceritatea răspunsului la această întrebare nu atrage neapărat o blasfemie. Moldovenii sunt credincioşi prin natura fiinţei lor, dar nu vedeţi paradoxul prin care se lasă duşi la Biserică de Voronin, Tkaciuk şi „popii comunişti”?