Din Ciocan, ciocan de cioban răsare

Autor: Mihai CONŢIU

Că multe, multe porcării se săvîrşesc între zidurile clădirii Comisiei Electorale Centrală (CEC), o ştie orice om informat cît de cît. Asta o mai simte, pe pielea lui, şi alegătorul majoritar, care constată, după alegeri, că votul lui i-a fost transferat hoţeşte tocmai politicianului împotriva căruia el votase.

Tartorul şef al acestei instituţii, adică preşedintele CEC, după cum se ştie, este Iurie Ciocan. Ca şi Gheorghe Duca, preşedintele Academiei de Ştiinţei, Ciocan este la fel de alunecos şi iscusit în a se pune la dispoziţia oricărui partid ajuns la Putere, doar spre a-şi păstra postul. În condiţiile existente în Republica Moldova, în care totul este de vînzare, mai ales oamenii, şi de trădat, nu este o nebunie sau o inconştienţă constatarea că acesta este un post retribuibil la greu, sigur că pe neştiute, din partea acelui concurent electoral… cîştigător cu cîntec în alegeri.

Aduceţi-vă aminte numai de modul dubios în care Dorin Chirtoacă a cîştigat ultimele două alegeri la Primăria Chişinăului! Pe gratis? Pe dracu’! Cine face şi desface totul în CEC? Iurie Ciocan! Nu, nu-l acuz, ci constat prin recurgerea la judecăţi de valoare şi logică elementară, acestea fiind coroborate cu toate alegerile care s-au desfăşurat în Republica Moldova şi ale căror rezultate au fost blagoslovite de Ciocan.

PCRM, jocuri de rocadă a Puterii şi un Ciocan cu coada schimbată

Iurie Ciocan şi-a început activitatea la CEC pe vremea guvernării comuniste, în anul 2003, unde, pînă în 2005, a fost membru al CEC, iar în perioada cuprinsă între 2005 şi 2011 a fost secretarul CEC, ca, mai apoi, începînd cu 2011 şi pînă în prezent, să devină preşedintele acestei instituţii. Alături de ultimul preşedinte al CEC, Eugeniu Ştirbu, Iurie Ciocan avea o influenţă semnificativă în această instituţie.

Din perspective politice neoficiale, ştim că Ciocan îi era extrem de devotat ex-preşedintelui Vladimir Voronin, dar nu în sensul în care aţi fi tentaţi să credeţi. El se simţea protejat în funcţia deţinută, iar asta pentru că nu trebuia să contribuie la fraude electorale în favoarea comuniştilor din simplul motiv că PCRM, pînă în 2009 şi după aceea, se bucura de adeziunea majoritară a moldovenilor.

Primele indicii clare că Ciocan „şi-a negociat” un nou stăpîn politic s-au conturat clar în perioada dintre alegerile generale din 5 Aprilie 2009 şi 29 Iulie 2009.

În acest punct, se cuvine să facem cîteva precizări obiective şi strict necesare: PCRM nu a fost înlăturat de la guvernare din cauza evenimentelor din 7 Aprilie. Dacă ar fi fost aşa, comuniştii, care au cîştigat 60 de mandate de deputat la alegerile din 5 Aprilie 2009, nu ar mai fi acumulat 48 de mandate la alegerile din 29 Iulie din acelaşi an 2009. Ipotetic vorbind, votul masiv acordat comuniştilor după evenimentele din 7 Aprilie par să reflecte instinctul vizionar al moldovenilor faţă de ceea ce îi aştepta în următorii ani. Ce s-a întîmplat între 5 Aprilie şi 29 Iulie 2009?

Aşa cum spuneam, nu evenimentele din 7 Aprilie au provocat plecarea PCRM de la guvernare. 7 Aprilie a fost doar un pretext, căci debarcarea lui Voronin a fost concepută încă de prin anii 2007. La ea au participat şi factori externi, şi actori politici interni, dar şi forţe obscure dure şi diversioniste din chiar interiorul PCRM, de care Mark Tkaciuk şi restul „evadaţilor” din partid nu sînt străini. Pe vremea cînd era în PCRM şi consilier al lui Voronin, toată presa îl considera pe Tkaciuk un intrigant malefic, dar poate că el chiar asta şi dorea! Esenţa, însă, e alta, căci întreg extremismul de Stînga şi antieuropenismul din ultimul timp al lui Tkaciuk era transferat în cîrca lui Voronin, al cărui cap se cerea cu insistenţă de Opoziţia de atunci, totuşi, minoritară. Ieşind din acest context general, care presupune o dezbatere mai amplă, să ne întoarcem la „rotiţa electorală” Iurie Ciocan!

Înainte şi după alegerile parlamentare din 5 Aprilie 2009, era clar pentru toată lumea că PCRM trebuia înlăturat de la guvernare cu orice preţ, acesta fiind chiar şi „rostul” evenimentelor din 7 Aprilie 2009. Întrucît comuniştii se bucurau de o popularitate nediminuată nici de ceea ce s-a întîmplat pe 7 Aprilie, toţi actorii implicaţi în conjuraţia de răsturnare a guvernării comuniste au avut nevoie să se folosească de „imparţialitatea democratică” a CEC. Aceasta era şi este singura instituţie naţională care poate spune cine a cîştigat, „cu adevărat”, alegerile.

Prin urmare, accentuăm, la alegerile generale repetate din 29 Iulie, PCRM a obţinut 48 de mandate de deputat, faţă de 60, cîte obţinuse pe 5 Aprilie. Atunci am asistat la marele paradox naţional, prin care noua coaliţie de guvernare, fosta AIE, cu doar 53 de mandate a făcut tot ceea ce nu a putut face PCRM cu 60 de mandate după 5 Aprilie. Toate acestea se întîmplau sub privirile satisfăcute ale europenilor, priviri care acum au devenit mustrătoare faţă de foştii protejaţi şi, de ce nu?, vinovate, faţă de moldovenii batjocoriţi de noii guvernanţi „proeuropeni”.

Avem suficiente motive să credem că, în perioada dintre cele două scrutine electorale, Ciocan a primit suficiente „argumente” că va deveni un om de bază, privilegiat şi puternic. Semnul de „credinţă veşnică” faţă de noua Putere ce se prefigura a fost „diminuarea electronică” a numărului de voturi acordate PCRM. Abia atunci Iurie Ciocan şi-a dat seama că nu-l mai poate respecta pe Voronin şi că îl poate „fura electoral”. A ştiut omul ce face, căci, la soroc, „a fost votat” preşedinte al CEC, în 2011.

De cînd a ajuns preşedinte al CEC, Ciocan a ştiut să se descurce de minune cu „computerul central” al CEC, în timpul alegerilor şi în perioada numărării voturilor, totdeauna în favoarea „echilibrată” a principalelor partide care „trebuiau” să rămînă la guvernare, dar şi a primarilor.

Aflîndu-se într-o astfel de funcţie decisivă, într-o Moldovă în care pînă şi caprele sînt corupte, poate afirma cineva că ocupantul ei este curat? Dacă cineva spune DA, merită castrat, cel puţin, căci nu-i pasă de interesul naţional.

Un Ciocan ticălos în capul lui Urîtu, de dragul puterii lui Plahotniuc

Chiar dacă este oportunist şi viclean, despre Ciocan nu se poate spune că este lipsit de inteligenţă, pusă mai ales în slujirea propriilor interese. Toate aceste „calităţi” ale sale au ieşit, iarăşi, la iveală în clipa în care CEC-ul condus de el l-a condamnat public pe Ştefan Urîtu, vicepreşedintele CEC, pentru că a vorbit de pe tribuna protestatarilor Platformei DA din 4 Octombrie.

Ce a făcut aşa de urît Urîtu pentru a fi ciocănit de Ciocan? În realitate, pe 4 Octombrie, Urîtu a spus exact ceea ce, public, a spus şi după ultimele alegeri din Republica Moldova, şi anume că acestea, cele locale şi cele parlamentare, au fost fraudate. Păi, în calitate de vicepreşedinte al CEC, îşi imaginează cineva că Urîtu minte, că nu ştie ce spune? În fond, Urîtu atrage atenţia supra Mafiei care domină şi CEC. Demn de reţinut este faptul că Urîtu a vorbit la mitingul de protest exact despre aceleaşi lucruri, privind fraudarea alegerilor, repetate de mai multe ori la şedinţele CEC şi a şi făcut demersuri la Procuratură, care însă nu a dispus examinarea celor invocate de el.

Pentru această ieşire firească la rampă a lui Urîtu, Ciocan a cerut Parlamentului „să verifice compatibilitatea declaraţiilor acestuia cu statutul de membru al CEC”, în condiţiile art. 20 din Codul Electoral. Băi, v-am dat voturi, ia puneţi-l la punct pe Urîtu, că vorbeşte cam mult, pare să ciocănească parlamentarilor mister Iurie Ciocan.

În pîra lui Ciocan către Parlament se spune: „Comisia Electorală Centrală este o instituţie independentă şi apolitică, membrii căreia la intrarea în funcţie depun jurămîntul să nu facă acţiuni şi declaraţii politice”. Problema e că Urîtu nu a participat la o activitate politică şi nici nu a făcut declaraţii politice. În realitate, el a fost prezent, ca orişicare cetăţean al acestei ţări, la o manifestaţie a societăţii civile, căci aceasta şi este Platforma DA. Urîtu nu poate fi condamnat în baza unei virtualităţi – cea potrivit căreia, pe lîngă Platforma DA, ar putea să apară o nouă formaţiune politică. Pînă atunci, însă, această formaţiune nu există.

Faptul că Urîtu a declarat de la tribună că alegerile au fost falsificate nu poate fi încadrat ca fiind o declaraţie politică, ci o atitudine civică şi, mai ales, autorizată din perspectiva funcţiei pe care o deţine la CEC. Toate acestea trebuie privite în contextul în care despre aceste nereguli Urîtu a vorbit şi la şedinţele CEC, dar a făcut demers şi la Procuratura lui Plahotniuc, care doarme în acest caz. Urîtu a vorbit ca cetăţean revoltat şi în cunoştinţă de cauză despre fraudarea alegerilor de către partidele aflate la guvernare. În acest caz, nu el trebuie pedepsit, căci Procuratura ar trebui să instrumenteze un dosar penal împotriva CEC, în primul rînd, iar mai apoi şi a actorilor politici implicaţi.

Cine are interes ca Ciocan să-l pedepsească pe Urîtu? Plahorniuc, bineînţeles! De ce Ciocan s-a adresat de urgenţă Parlamentului ca „să verifice compatibilitatea declaraţiilor acestuia cu statutul de membru al CEC”? Pentru că Parlamentul este condus de către finul de cununie al oligarhului Plahotniuc! Îl va demite Parlamentul pe Urîtu? Asta va decide candoplahotniucul!

Aşadar, al cui om este Ciocan? Nu cumva tot al lui Plahotniuc? Pînă şi mafia cerşetorilor este controlată de Plahotniuc în această ţară!