Marile scrieri ale omenirii şi literatura antică

Povestirile cu caracter oral au prevalat la începuturile culturii civilizaţiilor, realizînd comunicarea între generaţii, dar şi între popoare şi contribuind, în plus, la dezvoltarea diferitor societăţi. Multe dintre ele au devenit din ce în ce mai importante odată cu trecerea timpului, astfel că oamenii au încercat să le reprezinte în imagini sau în scris, ca să le păstreze pentru posteritate. Evoluţia treptată a literaturii a contribuit la consolidarea tezaurului cultural din diferite societăţi. Unele texte „canonice” deosebit de importante, sau scrieri religioase, au fost consemnate foarte timpuriu. Poveştile păstrează pentru generaţiile următoare evenimentele şi cunoştinţele unei culturi, fixîndu-le prin scriere. Copleşit de durere din cauza morţii prietenului sau Enkidu, Ghilgameş, regele din Uruk, porneşte spre Sumer (Iraqul de azi) în căutarea nemuririi. Aici îl întîlneşte pe Utnapistim, care supravieţuise potopului pentru că fusese avertizat de zeul înţelepciunii. Ghilgameş e sigur că Utnapistim cunoaşte secretul nemuririi, pe care ar putea să i-l comunice şi lui. Utnapistim îi cere regelui să nu doarmă şase zile şi şapte nopţi, dar acesta nu reuşeşte. Silit să accepte că soarta oricărui muritor este să piară, Ghilgameş se întoarce în Uruk. Inscripţionată pe 12 tăbliţe de argilă în sec. II Î.Hr., Epopeea lui Ghilgameş este cea mai veche creaţie literară cunoscută. Diferite fragmente înregistrate în mai multe limbi sugerează că legendele din Orientul Mijlociu erau larg răspîndite şi foarte populare, fiind probabil povestite constant în numeroase regiuni şi ulterior consemnate.

Creaţia orală

Înainte de apariţia scrierii, povestirile cu caracter oral păstrau evenimentele trecutului şi tezaurul cultural în memoria societăţii, creînd astfel legături între membrii ei. Ele conservau valorile timpului dar aveau şi anumite dezavantaje, cum ar fi modificarea conţinutului în procesul transmiterii, din cauza subiectivismului naratorului. Pe măsură ce numărul legendelor a crescut, riscul de a le pierde definitiv în amestecul de istorii s-a mărit şi el. Au apărut atunci încercările de a înregistra naraţiunile în formă scrisă, aşa cum o dovedesc tăbliţele ce povestesc  Epopeea lui Ghilgameş. Prin scriere, o lungă tradiţie orală a fost păstrată pentru generaţiile următoare.

Compilare în scris

Primele sisteme de scriere au fost inventate de sumerieni şi de egipteni pe la 3500 î. Hr. Conform mitologiei egiptene, zeul înţelepciunii a fost cel  care a creat hieroglifele, o scriere pictografica imprimată pe piatră şi pe papirus. Graţie hieroglifelor, descifrate la începutul sec. XIX, generaţiile moderne cunosc legende egiptene, care altfel s-ar fi pierdut. Consemnarea creaţiilor în scris a devenit tot mai importantă pe masură ce semnificaţia conţinutului lor căpăta o relevanţă deosebită, cum e cazul legilor sau al povestirilor religioase. Biblia ebraica, Vechiul Testament creştin, a fost scrisă în cca. 1200 Î.Hr. Printre textele acestei părţi vechi a Bibliei se găseşte şi descrierea potopului, o temă similară celei din Epopeea lui Ghilgameş. De aici se poate deduce că Biblia a fost alcătuita din povestiri orale. Într-o legendă biblică se povesteşte cum au ajuns oamenii de la o singură limbă comună la starea  de haos provocată de multitudinea graiurilor. Oamenii au fost chemaţi să-şi pună la încercare meşteşugul, dar şi spiritul de echipă şi să construiască un turn uriaş în Babilon. În final, Dumnezeu i-a blestemat pentru orgoliul lor nemăsurat, amestecîndu-le limbile. Ulterior, oamenii s-au împrăştiat pe întreg pamîntul şi au vorbit limbi diferite în toate regiunile globului. În realitate, limbile lumii au luat naştere treptat, prin diversificare. A existat, probabil, o limbă indoeuropeană care stă la baza celor mai multe dintre limbile europene actuale. Chiar şi majoritatea limbilor vechi indiene pot fi derivate de aici. Sanscrita, limba celor mai vechi texte literare indiene, are aceeaşi obîrşie cu greaca şi latina.

Literatura indiană antică

Fiecare limbă are propria tradiţie literară, care abundă în fabule şi legende. India antică este faimoasă pentru naraţiunile sale de mari dimensiuni, care au fost înregistrate în scris mult după crearea lor, la fel ca în restul lumii. Aceste texte străvechi conţin, între altele, subiecte religioase care continuă să formeze şi azi o bună parte din cunoştinţele preoţilor. Rig-Veda, o colecţie de imnuri, este cel mai vechi text păstrat, datînd de prin 1200 Î.Hr. Celelalte scrieri vedice au, de asemenea, subiecte religioase sau filozofice. Dintre acestea, cele mai cunoscute sînt învăţăturile filozofice ale Upanisadelor. Doua dintre cele mai importante epopei ale vechii literaturi sanscrite sînt Mahabharata şi Ramayana.

Povestea lui Rama

Ramayana (în sanscrită, „Drumul vieţii lui Rama”) narează acţiunile unui prinţ. Subiectul principale este răpirea soţiei lui Rama, Sita, pe care eroul reuşeşte s-o găsească în final cu ajutorul regelui-maimuţă Hanuman. Deşi prezentat iniţial ca fiinţă umană, Rama ajunge să capete pe parcursul naraţiunii calităţi de zeu, devenind apoi o încarnare a lui Visnu. Cele mai vechi fragmente cunoscute astăzi provin din sec. II. d.Hr., dar se presupune că versiunile povestesc luptele sîngeroase dintre doua case conducătoare, dar sînt inserate şi fragmente în versuri pe teme religioase, filozofice, legate şi multe alte istorioare mai mici. Protagonista uneia dintre cele mai cunoscute naraţiuni este devotata soţie Savitri, gata să sacrifice orice pentru a-şi readuce soţul la viaţă. Mahabharata poate fi considerată drept „cartea indienilor”, pentru că vizează aproape toate sferele culturii hinduse. Partea cea mai faimoasă, Bhagavad Gita, un ghid religios şi spiritual care conţine revelaţiile lui Krisna, este una dintre cele mai citite scrieri în India contemporană.

CONFUCIUS a trăit în China în sec. VI î.H. şi a lucrat ca învăţător şi sfătuitor al prinţilor. Din propriile învăţături, el a creat un sistem de valori care are încă numeroşi adepţi în China zilelor noastre. Începînd cu 200 î.Hr., Confucius a fost venerat ca înţelept al înţelepţilor şi, în cele din urmă, ca zeu. CONFUCIUS NU A LĂSAT NICI UN TEXT SCRIS. Învăţăturile sale şi discuţiile cu discipolii au fost adunate ulterior în opera numita Lun Yu, „Analectele“. Contribuţia sa la dezvoltarea literaturii chineze constă în redactarea şi comentarea celor „cinci cărţi clasice”. Recomandarea acestora ca lecturi de mare valoare a marcat instituirea primului canon din istoria literaturii universale. CELE „CINCI CĂRŢl CLASICE“, dintre care unele există, în formă orală, dinainte de 1000 î.Hr., includ Cartea odelor (Shi-Jing), o colecţie de poezii lirice chineze, şi Cartea schimbărilor(Yi-Jing), un compendiu de filozofie chineză veche care conţine diverse oracole şi principiile teoriei ying-yang. Cartea Li-Ji conţine ritualuri de ceremonie.

ANTICHITATEA CLASICĂ – ARHETIP ŞI SURSĂ DE INSPIRAŢIE

Consemnarea mitologiei greceşti a făcut posibilă dezvoltarea unei tradiţii literare extrem de bogate. Apariţia a numeroase genuri literare în Grecia antică dovedeşte interesul deosebit al grecilor pentru literatură. Romanii au moştenit această tradiţie şi au dus-o mai departe. Astăzi, numeroşi scriitori continuă să se inspire din literatura Antichităţii.

DE LA MIT LA ARTĂ

În Grecia, istoriile mitice au fost transmise din generaţie în generaţie, ca şi în culturile anterioare. Iliada şi Odiseea, din sec. IX î.Hr., sînt considerate cele mai vechi opere literare occidentale. Ele au iniţiat o tradiţie literară în care tragedia juca un rol esenţial.

Tragedia greacă

Teatrul avea o semnificaţie aparte în literatura greacă  – mai ales marea tragedie. Operele celor trei mari tragici greci – Eschil, Sofocle, Euripide – sînt considerate astăzi capodopere ale genului. Se crede că fondatorul genului tragic este Eschil, a cărui operă a fost apoi continuată şi dezvoltată de discipoli. Teoria poeticii – nu doar a tragediei – a fost elaborată ulterior de Aristotel. Aproape întotdeauna, tragedia antică se naşte atunci cînd un individ acţionează împotriva voinţei zeilor. Eroii ei sînt fără excepţie personaje extraordinare, ceea ce le face căderea mult mai înspăimîntătoare.

EPOCA DE AUR

În literatura greacă, romanii au găsit texte de o valoare inestimabilă. La rîndul lor, ei au oferit lumii autorii clasici ai literaturii universale. Nu e de mirare că primul autor roman a fost, de fapt, un grec. Lucius Livius Andronicus a fost un sclav grec care a tradus în latină opere din ţara sa natală. Printre ele – o tragedie greacă şi o comedie, care au fost puse în scenă în 240 Î.Hr., şi Odiseea. Adevăratul părinte al literaturii latine este însa Quintus Ennius, născut în 239 Î.Hr. în Calabria, autorul epopeii istorice Analele, cel care a creat romanilor propria lor Iliadă. Scrierea aceasta a fost considerată de romani epopee naţională  timp de două secole, pînă în perioada dintre anii 30 şi 19 Î.Hr., cînd Vergiliu a scris Eneida, care a devenit modelul indiscutabil al poeziei epice. Ambele epopei relatează despre fondarea Romei de către eroul troian Enea, care scapă cu viaţă după distrugerea Troiei.

„O, vremuri!”

Vergiliu (Publius Vergilius Maro) şi-a scris opera într-o perioadă de înflorire culturală a Romei, sub împăratul Augustus. Ceva mai devreme, în epoca intermediară dintre republică şi imperiu, avocatul şi politicianul Marcus Tullius  Cicero a adus limba latina la un nivel de desăvîrşire comparabil cu cel al limbii greceşti prin discursurile, scrisorile şi textele sale filozofice. Apariţiile sale la tribunal sau în senatul roman au rămas legendare, iar învăţăturile lui despre retorică se studiază şi astăzi. Textele abundă în reguli şi aforisme, dintre care cel mai cunoscut a rămas O tempora, o mores! („O, vremuri! O, moravuri!”). Această perioadă de presupusă decădere a fost subiectul multor satire – poezii care criticau în mod polemic societatea şi viaţa politică romană.

Sentiment şi subiectivitate

Şi genul liric ajunge la apogeu în sec. I. Î.Hr. Poetul roman Catul (Caius Valerius Catullus), născut în 84 Î.Hr. la Verona, a murit la vîrsta de numai 30 de ani. Este cunoscut în special pentru poeziile de dragoste dedicate Lesbiei, inspirate de poetesa greaca Sappho. Catul aparţinea unui curent literar ai cărui reprezentanţi, neotericii, au impus atenţiei o poezie nouă, subiectivă, bazată pe sentimentele individuale. Cu poemele lui Catul a început diversificarea liricii în specii noi, precum elegiile, odele şi epigramele. Horaţiu, considerat maestrul odelor, s-a bucurat de un succes enorm în Evul Mediu şi printre umanişti, dar nu şi în timpul vieţii sale.

Literatura la curtea împăratului

În vremea lui Augustus, literatura a devenit o afacere de curte, aflată sub autoritatea împăratului. Augustus, în timpul domniei căruia s-a născut Hristos, i-a sprijinit în primul rînd pe scriitorii care îi elogiau meritele şi glorificau Roma, precum a făcut-o Vergiliu. Pe disidenţi i-a trimis în exil – cum s-a întîmplat cu Ovidiu, în anul 8 d.Hr. Ovidiu este autorul unor poezii de dragoste şi al popularelor Metamorfoze, un inventar al numeroaselor mituri despre transformare. După perioada de aur a lui Augustus, Imperiul Roman a început treptat să se dezintegreze. În această epocă de tranziţie şi-a scris opera unul dintre cei mai importanţi istorici ai Antichităţii, Tacit, autorul Istoriilor şi al Germaniei. Tacit şi-a dezvoltat propriul stil, de o mare fineţe şi expresivitate.

Descoperă.org