Figura mareşalului Antonescu va rămîne un subiect de controversă pentru totdeauna în societatea românească. Este greu de judecat ceva ce s-a întîmplat în vremuri tulburi, acum 60 de ani. Istoria lui “ce-ar fi fost dacă” este seducătoare şi atît pentru că perioada anilor 1920 – 1940 pentru România nu a fost ceva virtual.

Revenind la Antonescu, faptele şi deciziile sale precum şi personalitatea sa au fost întoarse pe toate feţele de istorici. De explicat puţin contextul. Mareşalul Ioan Antonescu a fost numit preşedinte al Consiliului de Miniştri chiar de către Carol al II-lea, cel mai mare adversar al său. Numirea s-a făcut pe fondul pierderii teritoriale din ’40, iar Antonescu l-a forţat pe Carol al II-lea să abdice în favoarea principelui moştenitor, Mihai. Dar, în toată această vîltoare nebună de evenimente, mareşalul Antonescu a comis cinci greşeli, în opinia istoricului Alex Mihai Stoenescu şi care au fost consemnate în volumul 3 din Istoria loviturilor de stat în România.

Greşeala numărul 1: Modul în care a fost gestionată problema evreilor

Alexandru Şafran a fost rabinul şef al Cultului Mozaic din România şi senator al Parlamentului român în anul 1940. Wilhelm Filderman a fost preşedintele Uniunii Evreilor Români (1923 – 1948) şi un om politic român de origine evreiască. Cei doi, împreună cu mareşalul Antonescu, au făcut o înţelegere pentru salvarea evreilor din România. Evreii urmau să fie transferaţi în Palestina. Motivaţia lui Antonescu era aceea că voia să trimită din ţară şi evrei români pentru a rezolva “chestiunea evreiască”. S-a lovit însă de rezistenţa Angliei şi a SUA, aşa că s-a trezit peste noapte cu 400.000 de evrei blocaţi în ţară. Mulţi dintre ei aveau cetăţenia ridicată prin legile rasiale emise de guvernul Goga-Cuza.

În urma alegerilor din 20 decembrie 1937, Regele Carol al II-lea hotărîse să cheme la guvernare extrema dreaptă reprezentată de Partidul Naţional Creştin, pentru a contrabalansa popularitatea Mişcării Legionare. Numai că PNC obţinuse undeva în jurul a 9% şi nu avea un suport politic puternic, iar guvernarea începuse catastrofal. Ziarele “Adevărul” şi “Dimineaţa”, suspectate că erau pro-evreieşti au fost suprimate, iar populaţia evreiască era atît de înspăimîntată încît îşi retrăgea tot capitalul din bănci. Astfel că, la 18 ianuarie 1938, guvernarea Goga – Cuza a emis Decretul Lege nr. 169 prin care se stipula revizuirea de încetăţenire a populaţiei evreieşti din România.

Antonescu şi-a asumat în faţa lui Hitler responsabilitatea evreilor şi i-a izolat în interiorul societăţii. I-a pus să lucreze în folosul comunităţii în schimbul garanţiei că nu vor fi înrolaţi în armată. Dar Antonescu a urmărit să-i alunge din ţară pe evreii comunişti, făcînd o distincţie clară între evreii pămînteni şi evreii din Basarabia şi Bucovina. Wilhelm Filderman a închis şi el ochii şi a acceptat că evreii care au colaborat cu comuniştii ar trebui să primească ceea ce merită şi nu s-a amestecat prea tare peste planurile lui Antonescu. Dar declararea mareşalului că toţi evreii din Basarabia şi Bucovina sunt comunişti a fost terenul fertil în care au însămînţat abuzurile armatei.

În octombrie 1941, din 1.500 de evrei deportaţi în Chişinău, 500 au fost omorîţi. Evreii au fost executaţi la ordinul locotenentului Roşca. Comunitatea evreiască din Chişinău a reuşit să ia legătura, printr-o diversiune, cu Filderman şi cu Şafran. Ambii i-au comunicat lui Antonescu cele întîmplate şi, la intervenţia Reginei, mareşalul a înfiinţat la 11 decembrie o Comisie care să analizeze cele întîmplate. Raportul întocmit de Comisie releva că Antonescu nu era la curent de cele întîmplate însă faptul că a declarat că Basarabia şi Bucovina sunt nişte guvernăminte a fost baza legală care a stat la comiterea acestor abuzuri. Legat de pogromul de la Iaşi, Antonescu nu a avut nici o legătură cu organizarea lui şi există argumente care demonstrează că el l-a oprit.

Greşeala numărul 2: Declararea Basarabiei şi a Bucovinei drept guvernăminte

Este una dintre marile enigme ale celui de-Al Doilea Război Mondial decizia lui Antonescu de a declara guvernăminte două provincii istorice ale României după ce au fost eliberate de armata română. În loc să revină în administraţia României Mari, Basarabia a fost condusă de un guvernator, funcţie care nu a existat niciodată în administraţia românească. Antonescu considera că în Basarabia şi Bucovina, “exercită o suveranitate de ocupant, şi nu de stat suveran”. Practic, Antonescu a declarat că Basarabia este teritoriu străin ocupat de armata română. Argumentul era acela că li se puteau aplica evreilor legile internaţionale şi nu cele ale statului român.

Greşeala numărul 3: Cedarea suveranităţii României

România a intrat în război cu sintagma “aliat al Germaniei naziste”, dar angajarea în război s-a făcut în numele lui Antonescu, neexistînd vreun tratat în acest sens. Soarta României era, practic, în mîinile lui Hitler, care la numit pe generalul von Schobert responsabil de apărarea teritoriului românesc, dar l-a lăsat pe Antonescu să apară în faţa poporului drept comandantul suprem.

Pogromul de la Iaşi, pentru care mareşalul Antonescu nu poate fi făcut vinovat în mod direct, a fost posibil deoarece mareşalul a instituit în zona de dispoziţie a Armatei a 11-a româneşti o autoritate străină pe teritoriul României. Practic, de funcţiile armat ale campanie româneşti răspundea Armata a 11-a germană, iar autorităţile româneşti au fost dublate cu autorităţi germane care le dădeau ordin românilor. Chiar dacă era sub comanda nominală a lui Antonescu, această nouă armată acţiona la ordinele generalului Eugen von Schobert.

Se ajunsese ca, în Iaşi, locuitorii să intre cu autorizaţie vizată de autoritatea germană! La Iaşi erau prezente toate instituţiile de represiune ale naziştilor, inclusiv Gestapo. Cu ajutorul unor legionari români, naziştii au declanşat pogromul, luînd prin surprindere autorităţile româneşti.

Greşeala numărul 4: Decizia de a trece Nistrul

Ion Antonescu a luat decizia de a trece Nistrul în mijlocul unor probleme de sănătate, fără a se consulta cu ceilalţi capi ai armatei române. Mareşalul suferea de pe urma unei ciclotomii accentuate (stare psihică morbidă în care depresia alternează cu buna dispoziţie). 23 de generali şi şeful Statului-Major s-au opus acestei decizii şi au sfîrşit daţi afară din armată la ordinul lui Antonescu. Armata română era incapabilă să lupte dincolo de Nistru. Antonescu a vrut să urmărească Armata Roşie pe teritoriul ei, dar armata română nu avea logistică, nu avea reţele de comunicaţii, nu avea trupe proaspete şi nu avea, mai presus de toate, moral şi motivaţie! Stîrpirea bolşevismului era un concept prea îndepărtat şi iluzoriu. Prin această decizie, Antonescu a scos ţara din calitatea de victimă a agresiunii sovietice şi a trecut-o în barca agresorilor.

Greşeala numărul 5: Persoana lui a contat mai mult decît statul

Iuliu Maniu reuşise să obţină de la SUA şi Marea Britanie posibilitatea ca România să fie tratată precum un stat care nu putea să decidă de unul singur opţiunile sale în materie de politică externă deoarece se afla sub ocupaţie germană. Maniu s-a dus cu această soluţie la Antonescu pentru a salva, cumva, soarta României. Antonescu a refuzat, deşi România chiar era sub controlul Germaniei naziste. Dar Antonescu s-a încăpăţînat să nu renunţe la parteneriatul cu Germania nazistă.

În timpul procesului său din 1946, mareşalul Antonescu avea să spună: “Popor ingrat, nu meriţi nici cenuşa mea!” O personalitate controversată şi profundă, de Antonescu se leagă şi o serie de acţiuni politice performante, precum detronarea lui Carol al II-lea, organizarea plebiscitelor sau negocierile cu partidele istorice. Antonescu a condus România într-o conjunctură pe care şi-a creat-o singur, dar care l-a lăsat singur în faţa unor decizii uriaşe ale căror consecinţe se răsfrîng şi astăzi asupra României.

Sursa: europolitics.ro