Nefiind capabili să vorbim corect, transformăm neputinţa în politică

Autor: Mihai CONŢIU

Începînd cu 1990, moldovenilor li s-a dat, legal, dreptul la grafia latină şi la limba română, definită constituţional ca fiind moldovenească, dar nu despre asta este vorba! În acest scop, România, cel puţin a investit sume colosale. Rezultatul, după cum îl vedem astăzi, este lamentabil.

Începînd tot cu 1990, politicienii şi „activiştii culturali” au transformat „limba română” în program ideologic, în mesaj electoral spre a ajunge în Parlament, dar nici unul nu a fost capabil să elaboreze un proiect naţional în acest sens. Fireşte că toţi „luptătorii pentru drepturile limbii române în RM” au devenit extrem de bogaţi.

Ca să-şi justifice activismul politic în acest sens, dau vina pe Rusia sau pe etnicii ruşi de aici care nu doresc să înveţe limba română. De la cine s-o înveţe, ne întrebăm noi?

Nimeni, nici politicienii, nici guvernanţii, chiar şi cei comunişti, şi nici Rusia, nu i-a împiedicat pe moldoveni să înveţe limba română dacă o doreau. N-au dorit ca limba română corectă să fie cunoscută tocmai acei„luptători pentru drepturile limbii române în RM”. Dacă se întîmpla asta, atunci ei îşi pierdeau statutul de lideri politici sau elite intelectuale, ca singuri „cunoscători” ai acestei limbi.

Academia de Ştiinţe n-a fost capabilă să dezvolte nici un proiect didactic naţional, în rînd cu universităţile, scriitorii, liceele şi şcolile primare. La urma urmei, cine pe cine să înveţe, dacă academicienii şi profesorii de limbă română de aici se exprimă ca un român agramat fără şcoala elementară? Toţi aceşti „luptători”, aidoma unor autentici neghiobi, sunt preocupaţi doar de cum este denumită limba în Constituţia RM, nu şi de felul în care se rosteşte, aşa cum ar fi şi natural.

Nu ştiu dacă există vreun intelectual moldovean care să cunoască şi, mai ales, să rostească în limba română la nivelul statutului său, la cel al unui confrate de-al lui de la Bucureşti, Iaşi sau Cluj! Cu micile excepţii de rigoare, repetenţii din rîndurile scriitorilor sunt cele mai penibile, ruşinoase exemple.

Nu poţi să te lupţi pentru limba română, aşa cum este Nicolae Dabija, şi să scrii un roman ca „Temă pentru acasă” plin de calchieri şi barbarisme lexicale. Culmea îndoctrinării în semidoctism a fost atinsă cînd acest roman a fost popularizat ca fiind demn de Premiul Nobel (sic!), graţie unei concesii ruşinoase pe care i-a făcut-o un român. 

Şi pe lingvistul-jurnalist Constantin Tănase l-am prins de nenumărate ori cu pantalonii în vine de i se vedeau calchierile, şi pe acad. Mihai Cimpoi l-am auzi rostind „tot anul împrejur” şi... tot aşa!

Exprimări care „gîghilă” într-un mod neplăcut urechile

O exprimare corectă înseamnă igienă personală. O exprimare incorectă, agramată pute la fel ca şi o gura cu dinţii nespălaţi niciodată. 

Mă voi rezuma, mai întîi, la cîteva expresii greşite care, în egală măsură, sunt folosite de moldoveni şi români. După „eliberarea” noastră de sub „jugul comunismului”, în care cartea şi cunoaşterea corectă a limbii erau sfinte, ne-am pomenit invadaţi de un noian barbar de anglicisme, care de care mai nefiresc de „aplicat” corectei rostiri româneşti.

Verbul a aplica, de exemplu. Conform DEX, APLICÁ, aplíc, vb., se explică alstfel: I. Tranz. 1. A pune un lucru pe (sau peste) altul pentru a le fixa, a le uni, a face din ele un corp comun. 2. A pune ceva în practică; a întrebuința, a folosi; a face, a administra. A aplica un procedeu. A aplica un tratament. ◊ Loc. vb. A aplica (cuiva) o corecție = a pedepsi cu bătaia (pe cineva). 3. A raporta un principiu general la un caz concret, particular. – Din fr. appliquer, lat. applicare.

În România şi RM, utilizarea verbului a aplica s-a generalizat mai cu seamă în construcţii de genul: „Am aplicat pentru o bursă în străinătate”. În cazul dat, deşi, după cum aţi văzut, verbul a aplica provine din fr. appliquer, lat. applicare, fapt ce nu contrazice opinia că sensul de a se înscrie provine din engleză, avem de-a face cu o traducere întocmai după verbul englezesc to apply, care înseamnă, pe lîngă “put to practical use” (sens pe care îl are şi verbul românesc a aplica) şi “submit a request”. Calchiere în toată regula, nu?

Verbul a aplica nu este înregistrat cu acest sens în dicţionarele româneşti, cu toate că uzul confirmă prezenţa acestuia în sfera semantică a verbului a se înscrie. Dacă adoptăm sensul pus în discuţie, verbul a aplica îşi îmbogăţeşte semantismul şi îşi schimbă statutul morfologic şi devine intranzitiv. Astfel, în contextul „Am aplicat pentru o bursă în străinătate”, verbul îşi pierde posibilitatea de a fi construit cu un complement direct, substantivul situat pe poziţia a doua în sintagma verbală îndeplinind rolul de complement indirect. Verbul a aplica poate fi adoptat doar cu sensul din engleză.

Astfel, englezescul to apply este calchiat în defavoarea unei corecte exprimări, putîndu-se, din respect pentru acurateţea rostirii, adapta prin m-am înscris pentru o bursă..., pentru obţinerea unui „job, mi-am depus candidatura” etc. De asemenea, se preferă varianta greşită  „aplicant” în loc de „candidat, solicitant”

Apropo de substantivul job! Acesta deja poate fi considerat adaptat, neexistînd ezitare în privinţa încadrării într-un anumit gen sau în stabilirea unei forme de plural. Cuvîntul job, în ultimă instanţă, este un împrumut necesar, înscriindu-se în categoria unităţilor lexicale care, deşi au echivalent în limba română, prezintă anumite avantaje în raport cu termenul autohton, aici fiind vorba despre brevilocvenţă, precizie, expresivitate, circulaţie internaţională etc. (va urma).