Despre părinţi, copii şi pompe funebre

Autor: Lilia GRUBÎI

Parastasele de pe la provincie demult fac parte din cronica mondenă locală. Tot aici se înscriu nunţile şi cumătriile, însă în textul de mai jos mă voi referi la subiecte mai triste. Apropo, hramurile le-am omis din lista respectivă pentru că ultima serbare a capitalei a demonstrat că acestea n-au nici o deosebire în funcţie de criterii geografice şi categorii teritorial-administrative.

Deci, cum ziceam, parastasele dinafara capitalei constituie nişte activităţi despre care satul sau un orăşel provincial are de vorbit şi de discutat ceva timp. Pentru gura tîrgului e chiar o ocupaţie de divertisment, pentru că din propria sărăcie spirituală şi materială este deosebit de interesant de analizat la alţii ce s-a dat de pomană, cui, cît, cum a cîntat preotul prohodul, ce s-a servit la praznic etc. etc.

La o anumită vîrstă ocupaţia devine chiar un fel de „zăbavă” pentru babe şi moşnegi. Dar credeţi-mă că nici din cei mai tineri nu se dau în lături şi ascultă cu interes cîte-o actuală relatare de acest gen (pînă la urmă se poate dovedi a fi cu învăţăminte). Aşa cum am plecat şi eu urechea la o povestire recentă de-a unei mătuşi de pe bunică care tocmai fusese la înmormîntarea unei prietene.

Potrivit mătuşii, „aşa mort n-a văzut Căuşeniul. A venit fiică-sa care trăieşte la Moscova şi a făcut totul după moda de-acolo. Gropari n-au fost că răposata a fost dusă cu „catafalcul” comandat de fiică-sa la Chişinău, nimeni n-a plecat fără pomeni scumpe. Praznicul l-a făcut la restaurant, iar pe masă a fost tot ce vrei, fel de fel de delicatese. Tare frumos a îngropat-o, dar şi tare omeneşte a „cătat-o” cît a zăcut.” Pot să cred c-a fost frumos, dacă-i vorba de catafalc, pomeni scumpe şi delicatese…

Important însă în această istorie este altceva. Răposata a fost o femeie văzută pe vremuri. Nu o ţin minte cu neamuri şi familie numeroasă, nu mai ştiu dacă a avut soţ sau nu. E drept că a crescut o fiică pe care a adoptat-o de mică, deci e „sînge străin”. Fata a avut parte de tot ce este mai bun. Nu mă refer atît la delicatese, cît la grija părintească, investiţii sufleteşti, studii ş.a. Fiind rusofonă a făcut o facultate la Moscova, unde şi-a găsit perechea şi a rămas să trăiască în continuare. Mama i-a rămas la Căuşeni, de unde n-a vrut să plece nici în ruptul capului, însă nici într-un caz nu se poate afirma că a fost uitată de fiică. Ultimii ani a fost grav bolnavă şi dacă nici în asemenea condiţii nu s-a lăsat înduplecată să fie luată la Moscova, a avut parte de cele mai bune şi calificate îngrijiri achitate generos de fiică. Ceasul cel din urmă a găsit-o acasă, în propriul aşternut, în curăţenie şi alături de familia fiicei sosită de urgenţă la căpătîiul mamei. Despre praznic deja se ştie.

Această poveste vine să se întîmple cam în acelaşi segment de timp cu un caz, care într-un fel a zguduit localitatea. O altă femeie, de asemenea văzută pe vremuri, cu o familie trainică, avută, soţ gospodar şi două fete bune, este prinsă de bătrîneţe în văduvie şi cu sănătatea şubrezită rău de tot. Boala şi vîrsta nu fac omul mai înţelept, mai răbdător şi mai suportabil, iar slăbiciunea corpului împreună cu cea a minţii e o grea încercare. Or, cele două fiice de sînge (foarte bine asigurate material) n-au găsit altă soluţie mai bună şi la un moment dat cînd şi-au închipuit ele că nu mai pot suporta au ales să-şi ducă mama la azilul de bătrîni dintr-un sat învecinat, instituţie de la care miroase a urină de la cîţiva kilometri. Bătrîna care a muncit pe rupte o viaţă, în tinereţe le-a făcut case la ambele fete, le-a dădăcit copiii, de cum a ajuns neputincioasă n-a avut parte de un colţ în locuinţele fiicelor şi a nimerit pentru îngrijire în „casă de stat”. Nu este exclus că atunci cînd îi va veni timpul, fiicele să-i organizeze femeii pompe funebre cu orchestră militară, care însă nu vor acoperi ruşinea şi umilinţa cu iz de urină de la azil.

Dacă mă adîncesc în problemă mă tem că nu încap în acest ziar. Moralitatea, gratitudinea pot fi de diferit neam şi sînge. Moment ce-ar trebui luat în seamă de unele familii care, pierzînd orice speranţă de-a avea copilul lor, aleg să-şi trăiască viaţa în plăceri pentru sine, motivînd că nu ştiu pe cine iau în casă. Greu de spus. Cred că pînă la urmă contează ideea şi dorinţa de-a dărui căldura familiei unui sufleţel privat de această normalitate. De vreme ce viaţa ne demonstrează cu prisosinţă că orice copil e o loterie şi cîteodată al tău ţi-o face lată, iar „sîngele străin” poate închega atîta recunoştinţă, dragoste şi fidelitate că ajunge pentru un orfelinat întreg.