Acea „nebunie de a gîndi cu mintea ta” e atît de rarisimă. E mai comod să te aliniezi opiniilor la modă și trendurilor sociale. E mai confortabil să fii, din start, de partea intelectualilor în vogă, de partea bunului-simț comun, să operezi cu idei semifabricate, bune de livrat în cadrul oricăror discuții de societate.

Oarecum surprinzător, teama de a gîndi răzvrătit e proprie experților noștri, e proprie celor care au citit prea multe cărți corecte. Cam mulți dintre ei s-au dezvățat, sau nici n-au știut, să privească lucrurile sceptic, să le analizeze cu forțe cognitive individuale, să identifice contradicții și să facă sinteze din elemente disparate. Ei urmează valul, fără a fi capabili să vadă ce se află în fața mișcării lui.

Asta e. Nu sîntem nici prea reflexivi, nici prea rebeli în gîndire. Ideile exagerat de îndrăznețe ne sperie, ne surescită, ne provoacă să le taxăm grav, drept teribiliste, să le clasificăm pe mape conspiraționiste. Sau ele ne inhibă, dacă depășesc complet sfera înțelegerii noastre.

Aproape că nicio anticipare de proporții, nicio idee reformatoare nu are trecere la noi dacă nu e urmată imediat de soluții liniștitoare. Incertitudinea ne displace mai mult decît certitudinea care arată prost.

Fără rebeliune în gîndire nu există revelație. Asta explică de ce nu putem fi vizionari. Nu avem anvergura cogitativă care transcende orizonturile și impedimentele de moment. Cu atît mai mult, nu ne putem ridica la înălțimea unui vis, a unei utopii naționale. Asta nu înseamnă că am fi exagerat de raționali și pragmatici, că nu sîntem.

Din această cauză nici tineretul nu are idealuri. Cei maturi nu-s capabili să le formuleze, nici măcar să le gîndească.

Utopiile conduc spre distopii, vor spune unii. Așa este. De aia utopiile nici nu trebuie înfăptuite. Ele au menirea să ghideze calea, așa cum ghidează stelele pe cer călătoria marinarilor. Cînd te orientezi după stele, ajungi la destinație, cînd urci spre stele, cazi sau arzi. Așa e și cu ideile mari.

Vorba lui Țuțea, „să nu confundăm idealurile cu scopurile”. Aceeași distincție se cuvine să o păstrăm și în raport cu speranțele sau utopiile, care nu-s ținte, ci direcții.

Gîndirea răzvrătită trebuie exersată, trebuie încurajată, trebuie încercată. E ca un laborator al ideilor inedite. E ca o provocare necesară în fața autosuficienței înșelătoare a acestei lumi.

Diogene, probabil cel mai rebel filozof grec, avea obiceiul să intre în teatru abia după terminarea spectacolului, ciocnindu-se de cei care ieşeau. Cînd a fost întrebat de ce procedează în aşa mod şi intră împotriva curentului, Diogene a răspuns: „ – Ca să pricepeţi ce am încercat să fac toată viaţa”.

E ceea ce majoritatea dintre noi n-au îndrăznit să facă măcar o dată în viața lor.

Dorian FURTUNĂ