Regret că poezia nu e la fel de populară ca altădată. E drept, nici ea nu mai este scrisă la fel ca pe timpuri, dar încă își păstrează farmecul.

Renunțarea la poezie e mai mult decît un handicap, e o pierdere incurabilă, nu atît pentru poezie, că ea oricum va supraviețui, cît pentru oamenii care se sufocă în derizoriu și în tribulațiile acestei vieți antropofage.

Poezia, ca și filozofia, este un antidot împotriva otrăvurilor civilizației. Ne scoate din hebetudinea sufletească și din starea de încrîncenare socială. Ne transferă într-o altă dimensiune a gîndirii și a spiritului. Ne oferă un refugiu genuin, aproape la fel ca pădurea, muntele, marea sau muzica bună.

Chiar și emoțiile melancolice create de poezie sînt emoții pozitive, fiindcă ele ating o coardă umană din noi, ne vîntură mîhnirile și ne dezvăluie împătimirile. Poezia ne readuce pe noi nouă înșine.

Am găsit notat în „Jurnalul” lui Eugene Delacroix următoarea mărturisire: „Cît de mult aș vrea să fiu poet! Totul ar fi pentru mine o sursă de inspirație”. Iată că un mare pictor e fascinat de posibilitățile poeziei. Este gelos pe starea oferită de revelațiile poetice.

Versurile sînt deopotrivă un remediu și un diagnostic, atunci cînd scrutează cu luciditate osebită tenebrele spiritului sau realitățile exterioare. Și au facultatea uimitoare de a fi universale prin magnitudinea lor. Poezia, chiar și cea plămădită din impresiile indigene ale unui loc ascuns de ochii lumii, poate fi gustată și înțeleasă pe toate meridianele, ea este un bun de larg consum, ca pîinea, ca aerul.

Iată niște versuri ale poetului sud-coreean Ko Un, care parcă ar fi de-al nostru, parcă ar scrie despre satele de la noi.

„Privește!
Acum
nu e niciun fir de fum
în satul cufundat în lumina apusului
și nu se aude glasul
vreunui părinte strigîndu-și copiii.
Așa am ajuns în ziua de azi”.

Citisem odată despre ipoteza că primul limbaj uman ar fi fost poetic, oamenii arhaici vorbeau prin sunete și cuvinte ritmate, aveau o comunicare melodioasă. Aproape la fel, pe calea unei vocalități mlădioase, învață să vorbească pruncii. Deci pînă la apariția „vorbitului în proză”, poeticul a stat la originea limbii noastre. Ne reprezintă în mod primordial.

Poate grație substanței sale primare, poezia e atît de mîngîietoare. E în stare să întremeze orice suflet și să înnobileze orice spirit. Ne oferă o perspectivă atipică asupra lucrurilor și deci ne scoate din anchilozarea mintală. „Poezia este o meditație de tip Yoga”, spunea Victor Teleucă. E sursă de stări sublime, altfel zis. Doar că e una la îndemîna oricui, e o bucurie pe gratis.

Dorian FURTUNĂ