Dăunăzi primesc de la fiică-mea, liceană, un mesaj pe telefon: “Maaam! SOS! Uită-te pe textul de mai jos? Cum îl înţelegi? Dumireşte-mă şi pe mine!”

Şi textul: “Jocul intertextualist, parabola mitizantă, îmblînzirea antitezelor, parafraza, ludicul şi ironia, stăpînirea poantelor, evantaiul de eufonii, euritmii şi ingeniozităţi omofone, asocierea / disocierea realităţilor minimalizate litotic ori sublimate oximoronic, cultivarea ambiguităţii în straturi cantabile şi aglomerarea ingenioasă a situaţiilor existenţiale paradoxist-absurdiste, în general, urmărirea obsedantă a spectacolului neoexistenţial cu lumini şi umbre – toate acestea fac parte organică din arsenalul unui poet familiarizat în egală măsură cu valenţele stilistice ale versului clasic, trecut elegant prin filiera modernă, simbolist-avangardistă a secolului douăzeci şi din nou revizuit pînă la istovire prin laboratoarele deconstructiviste ale gîndirii postmoderne, din care poetul Vasile Romanciuc, cu un simţ infailibil al proporţiilor estetice, a ştiut să-şi aleagă strictul necesar”.

După ce-am citit fragmentul de vreo două ori, mai întîi m-am interesat dacă e urgent şi nu rabdă pînă vine acasă că e mult de depănat. Şi a doua întrebare – cine-i autorul?

Am răsuflat uşurat cînd am aflat că am nişte timp şi răspunsul: “e o bucată dintr-o analiză a lui Hadîrcă”. De fapt, dau numele autorului aşa, pentru nişte formalităţi că nu mai contează în mod principial. Putea fi oricine altul că azi foaaarte mulţi se văd în drept să scrie cărţi, de orice fel şi conţinut. Şi să le editeze doar dacă găsesc bani. Din nefericire, de multe ori se găsesc. În rest, nici o problemă de ordinul valorilor artistice sau ştiinţifice.

Referindu-mă la fragmentul de sus trebuie să spun că dacă acesta ar fi ţinut doar de ambiţiile scriitoriceşti ale lui X, Y sau Z, atunci nu era nici un fel de grijă. Însă textul face parte dintr-un program de instruire adaptat pentru clasa X-a. Şi îmi este lesne să-mi închipui cum va fi însuşit de alţi liceeni, dacă a fost greu de înţeles bunăoară pentru fiică-mea, o elevă eminentă şi care se descurcă bine cu materiile lingvistice.

Dar, ce mai?! Cîţi dintre cei care citesc acum acest articol au înţeles ce e totuşi pînă la urma cu poezia lui Vasile Romanciuc? Şi admit că lecturarea ziarelor ţine totuşi de un anumit nivel intelectual. Sînt sigură că poate doar nişte unităţi dintre cititori, mai degrabă cu studii de profil, au încercat să pătrundă în sensul frazei, poate din nişte ambiţii profesioniste. Restul, pot s-o jur, au scuipat şi au lăsat-o baltă. La fel, cum sînt sigură au procedat şi majoritatea elevilor care au avut treabă cu această “analiză”.

Avînd doi copii elevi, eu demult am mari întrebări faţă de Ministerul Educaţiei, dar îndeosebi faţă de autorii manualelor şi programelor şcolare. Şi de foarte multe ori îmi vine să-i rog să nu mai fumeze la minister sau măcar să aibă grijă ce fumează. Pe de altă parte, chiar îmi e o milă teribilă de Vasile Romanciuc. Că fiind un poet talentat nu are omul şanse să-i mai îndrăgească cineva creaţia cu asemenea referinţe literare.

La fel cum puţine şanse are şi generaţia de azi să însuşească o limbă maternă vie, sănătoasă, cultă, dar apetisantă şi atractivă. Pentru că asemenea aiureli de lemn, pe care le-am exemplificat, în cel mai rău caz vor fi memorizate pentru notă şi uitate imediat odată cu sunetul la repaos. Şi cu mare, dar foarte mare regret, spaţiul va rămîne gol, ţarină arsă, deoarece n-are cu ce fi cultivat în loc. Că doar nu din “parabole mitizante” vor învăţa copiii noştri literatura română, prinzînd totodată şi dragostea faţă de ea.

Lilia GRUBÎI