Cînd eram mai tînără mă, cam ţineam de şotii. Eram la început de carieră în ziaristică şi eram gata să tai oraşul în două, în patru, în multe părţi, în transport supraaglomerat şi plin de oameni nervoşi, numai să pun mîna pe informaţia rîvnită. Fiind plină de entuziasm, activă, puternică şi energică, prea puţin mă deranjau incomodităţile, distanţele, iar nervii încă perfect sănătoşi îmi permiteau să formez un fel de înveliş protector în jurul meu, reuşind să-mi fac o puternică imunitate faţă de brute, proşti şi needucaţi. Obişnuiam şi un fel de joc, acum i s-ar spune „de socializare”, numai de mine ştiut.

Jocul consta în a le răspunde într-un mod surprinzător tipilor „puşi pe draci”, care se repezeau la mine din diverse motive: că i-am călcat fără să vreau pe picioare, că am deschis geamul şi-i trage curentul, că l-am închis şi se sufocă etc. Cum lucra schema – cetăţeanul X numai deschide gura gata să tune, iar eu zîmbesc larg şi încep a ploua cu scuze. Multe scuze, rostite într-o limbă corectă, iar uneori, după dispoziţie, mai dădeam şi cu neologisme de-asupra. Omul înţepenea descumpănit. Indivizi de genul acesta se aşteptau la replici nervoase, vulgare, de mahala ca să înceapă o ceartă, iar în loc de asta primeau un zîmbet prietenos şi scuze sincere. Se aşteptau la un mic scandal ca să se răcorească, dar în loc obţineau altceva. După faza de confuzie, venea invariabil acceptarea dezarmată. Răspundeau zîmbetului cu zîmbet, fie şi modest sau cam silit, dar acceptau scuzele şi lăsau baltă orice încercări de discuţii tăioase.

Rar cînd s-a întîmplat altfel, practic niciodată nu am avut surprize în jocul ăsta. Pentru că cineva căruia îi zîmbeşti şi îi ceri cu seninătate iertare pentru un deranj sau altul nu are cum să aibă o atitudine războinică. Nu are cum. E pur şi simplu nepregătit pentru opţiunea asta. E ca şi cum în faţa unei armate dotate cu tancuri ai alinia un regiment de bebeluşi drăguţi şi dulci, care se hlizesc cu guriţele lor fără dinţi.

Au trecut ani. Multe s-au schimbat în viaţă. Acum ştiu cum să-mi aranjez situaţiile şi lucrurile ca să ocolesc pe cît e de posibil orice emoţie urîtă, dar povestea zîmbetului care dezarmează n-am uitat-o. O vreme am abandonat-o într-un colţ al minţii şi în căutările de dreptate aproape că mă transformasem în indivizii contra cărora „luptam”. Cu înjurături şi dispute dure, nu numai în trafic. Am luat decizii pe care poate azi le regret, dar şi mai mult îmi pare rău pentru unele fapte pe care nu le-am făcut. În fine, cam ca la toată lumea. Ca să-mi dau seama că nu-mi place metoda iataganului, a pumnului şi cotului în coaste e mult mai bună cea a zîmbetului. Vreau să mă întorc la zîmbet. Nu pentru a le zîmbi neapărat celor care vor să se certe cu mine sau cu care chiar aş avea eu motive să mă cert, fiindcă n-am mereu dorinţă, timp şi loc pentru zîmbete, dar m-am deprins să-mi zîmbesc mie, în loc să reacţionez furios. Şi trec mai departe. Pare să dea roade, am să insist asupra procesului, deoarece sînt sigură că înjurăturile şi nervii nu sînt variantele cele mai potrivite. Încerc să nu mă enervez cu cei care se manifestă duşmănos, să nu reacţionez la bîrfe, minciuni şi alte soiuri de porcării. Răspund cu un zîmbet şi-mi văd de treabă, iar asta mă readuce în forţă.

Sîntem în ajunul celei mai luminate sărbători din an şi nu vreau să sune ieftin, dar chiar mi-aş dori o lume în care oamenii să zîmbească mai mult. O lume în care ei să aleagă să se încarce de lucruri bune, în loc de frustrări, supărare, nemulţumire şi venin. O singură viaţă avem şi mi se pare o tîmpenie să ne-o petrecem certîndu-ne între noi. Vorba lui Moromete: da ce, frumos nu putem să ne vorbim?

Ador vînzătoarele care zîmbesc, iar cînd îmi zîmbeşte o funcţionară a statului, un sentiment ciudat şi nefiresc mă copleşeşte. Un neaşteptat sentiment de recunoştinţă. Atît de rare sînt zîmbetele la ghişeele statului, încît, de fiecare dată cînd mi se adresează unul, mă întreb cum aş putea să-l răscumpăr. Să mă ofer să-i duc doamnei gunoiul? Să-i bat covoarele, să-i pun aspiratorul?

Poate se găseşte un specialist în marketing la o firmă care are pe lista ei de valori conceptul explicit de zîmbet şi elaborează o campanie pe ideea asta. Americanii au descoperit demult timp acest truc, vicleşug sau chiar obicei. Să convingă oamenii să zîmbească pentru o zi. Să găsească cum să-i convingă, la o adică să-i plătească, să le cumpere zîmbetul cu bani. Aş da mult s-o văd pusă în practică. Să trăiesc în oraşul meu, deseori gîrbovit de griji, o zi în care oamenii zîmbesc şi rîd unii la alţii pe stradă, fie şi pentru că au primit ceva în schimb. Mă gîndesc că ar putea să le placă atît de mult încît după asta să înceapă s-o facă gratis.

Pînă însă se găseşte cineva s-o facă şi pe asta, ne stă în propriile puteri să aducem mai mult pozitiv în această viaţă. Or, bucuria care o vom împărţi de Sfintele Sărbători de Paşti, să o împărţim în sclipiri de zîmbete care să ne ajungă măcar pentru un an. Să sperăm că poate de data aceasta Lumina care o vom aduce în case va rămîne vie pentru cît mai mult timp.

Un Paşte Fericit! Să revină lumina în Moldova!

Lilia GRUBÎI