În plin centrul Chișinăului tronează maiestos un edificiu unicat. Privindu-l din depărtare, îi simți energia creatoare inepuizabilă, care, asemeni farului alexandrin, a călăuzit neamul spre noi idealuri și noi orizonturi. E vorba de Seminarul Teologic din Chișinău, care, actualmente, face parte din complexul Bibliotecii Naționale a Republicii Moldova. Construcția te fascinează prin măreția somptuoasă, de o severă armonie, care te copleșește și-ți sugerează, tăcut, că dacă-i treci pragul, vei intra într-un templu al cunoașterii – tărîmul fascinant al veșnicii tinereți a neamului, spațiul-matrice al celor care au dus lumina adevărului în toate colțurile țării noastre. Și toate astea deoarece a fost binecuvîntat și înzestrat cu tainice haruri de către însuși mitropolitul Basarabiei, deschizătorul de drumuri, Gavriil Bănulescu-Bodoni.

Anii s-au perindat cu nemiluita (207 ani), dar edificiul a rezistat cu demnitate tuturor intemperiilor. Istoria Seminarului teologic din Chișinău este un simbol de referință în istoria Republicii Moldova. Seminarul nu doar că a fost prima școală publică din istoria Basarabiei, prima școală teologică și chiar prima școală de studii superioare (pînă în 1823), dar, totodată, el a fost cel care a unit forțele intelectuale ale iluminării naționale timp de peste doua veacuri.

Aici, pe băncile acestei școli, și-au făcut studiile și s-au format ilustre personalități, cum ar fi poetul limbii noastre Alexei Mateevici, compozitorul Mihail Berezovschi, mitropolitul Arsenie Stadnițchi și mulți, mulți alții care, deși s-au pierdut în anonimat, au fost cei care au plecat să ducă lumină în cătunele și satele Basarabiei, propovăduind și instruind poporul, difuzînd știința de carte într-o veche și frumoasă limbă maternă, conducîndu-l spre noi idealuri și orizonturi. Aici s-au format preoți de o aleasă vocație profesională care au desfășurat o intensă, o valoroasă și apreciată activitate pe tărîmul haric predestinat.

Prin studiile seminariale se cultiva o personalitate erudită complexă, statuată pe valorile morale. Aici, în afară de studiile de specialitate, se mai studia aprofundat fizica și științele matematice, cosmografia, medicina, științele agriculturii, științele cadastrale, arheologia, circa patru-cinci limbi străine și multe altele.

Absolvenții Seminarului din Chișinău au fost cei care, cunoscînd cadrul viu al propriului neam, au încercat să valorifice cele mai nobile calități ale poporului nostru, mai întîi de toate, ceea ce codul genetic național avea drept moștenire milenară – omenia. E curios pentru noi, cei de astăzi, să aflăm cîte ceva din istoricul acestui edificiu, care a găzduit sute de ani faimoasa școală, despre eforturile cumulate ale tuturor autorităților de atunci pentru a se înălța.

Inițial Seminarul a fost cazat doar în două odăi ale Casei Comisale oferite de către locotenent-cavalerul Iosif Grabovski. Evident că, ulterior, creşterea contingentului şcolar a generat o problemă foarte acută, cum ar fi cea a spaţiului locativ. Seminarul a fost conceput ca o şcoală model, care urma să reprezinte un simbol al ortodoxismului basarabean şi totodată un model pentru statele ortodoxe vecine, aşa cum o argumenta mitropolitul în demersul către Sf. Sinod:

„Luînd în consideraţie că această primă şcoală publică din regiunea Basarabia este în apropiere de Moldova, Bulgaria şi Austria şi aici sînt instruiţi elevi de rang duhovnicesc, precum şi cei din diferite pături sociale, că tineretul trebuie prin cunoştinţele şi acţiunile sale să atragă asupra sa atenţia popoarelor, să justifice preocuparea Guvernului rus pentru instruirea supuşilor săi şi să aducă folos ţinutului nou-alipit, să slujească pentru binele bisericii şi al patriei.”

Prin urmare, localul unde ar fi fost amplasată şcoala mitropolitului ar fi fost de dorit să fie la fel de reprezentativ, pe potriva anvergurii proiectului seminarial. Era imperios necesar de a se înălţa un nou edificiu pentru Seminar, căci localul oferit de Iosif Grabovski „din cauza stării de dărăpănare în care se afla şi din cauza spaţiului mic, nu corespundea absolut necesităţilor şi chiar era periculoasă, exista primejdia de a se prăbuşi”. (va urma)

Diana EŢCO, doctor în istorie