Istoria chirurgiei plastice este de fapt istoria reconstrucţiei nazale. În India, cam prin anul 800, Î.Hr., apare prima documentare privind rinoplastia, atribuită lui Sushruta. Rinoplastia a evoluat ca urmare a practicii mutilării prizonierilor de război, a criminalilor sau a vinovaţilor de adulter. În Egiptul antic exista chiar o colonie a acestor nefericiţi, numită Rhinocolora. Împăratul Iustinian al II-lea, cunoscut şi ca Iustinian Rhinomatos, a avut nasul tăiat într-o revoltă din anul 695.

Prima rinoplastie din Europa a fost executată în familia Branca, în secolul al XV-lea. Tehnica a fost popularizată de Gaspare Tagliacozzi în tratatul “De Chirugia Curtorum per Insitionem”, publicat în 1597. În secolele XVII-XVIII chirurgia plastică intră în declin, renăscînd tot în India. Se folosea un pliu de piele coborît de pe frunte sau luat de pe braţ. În ciuda evoluţiei rinoplastiei, principiile au rămas aceleaşi, iar această evoluţie a însemnat şi dezvoltarea chirurgiei plastice.

Care a fost contextul în care s-a dezvoltat refacerea nazală? Nasul a fost încă de demult considerat un semn al respectului şi al reputaţiei, probabil din cauza poziţiei sale centrale pe faţă. În consecinţă, mutilarea acestui organ echivala cu umilinţa. Originea rinoplastiei îşi datorează existenţa obiceiului de a-i pedepsi pe nelegiuiţi prin tăierea nasului, sau folosirea acestei metode pentru a preveni ascensiunea unui anume conducător la tron, întrucît trebuia respectat principiul integrităţii corporale. În Europa Occidentală tăierea nasului se folosea mai rar, dar distrugerea organului se datora şi bolilor precum lupusul, sifilisul, herpesul sau cancerul. În evaluarea importantei rinoplastiei trebuie luată in considerare şi ancestrala conexiune dintre frumuseţe şi sănătate. Conform normelor sociale din secolul al XIX-lea, de pildă, un chip fără nas era o caricatură, şi era preferabil să ai un nas urît şi diform decît deloc, altfel ajungeai batjocura celor din jur. Suferinţa era amplificată şi de ideea că cel în cauză era vinovat de carenţele sale corporale. Indivizii mutilaţi se excludeau din mediul social, pentru că relaţia dintre vină şi diformitate cîntărea greu.

Chirurgia plastică s-a născut în India. Sushrata descrie pentru prima dată, în jurul anului 800, Î.Hr., procesul de reparaţie a unui nas amputat. Sushrata a iniţiat concepte precum pliu de piele, grefe, chirurgie reparatorie. Necesitatea se spune că este mama invenţiei, iar în India se obişnuia să se pedepsească prizonierii, hoţii şi infidelii cu diverse mutilări corporale. Cum se proceda? Chirurgul tăia din obraz o bucată de piele, după o măsurare prealabilă a nasului, ataşa partea tăiată dintr-o parte de nas prin intermediul bandajelor în care sînt introduse două tubuleţe, întindea pielea şi o trata apoi cu rădăcină de lemn dulce şi antimoniu. Acoperea cu o pînză moale şi aplica din cînd în cînd ulei de susan. Aşadar, reconstrucţia se făcea pornind de la obraz, nu de la frunte. În plus, procedura includea şi refacerea nărilor. Reconstrucţia pornind de la frunte vine tot de la indieni, dar se dezvoltă în Delhi începînd cu anul 1000 D.Hr.

Procedurile se răspîndesc şi în Europa. Chirurgia plastică este menţionată în Vest în scrierile lui Aulus Cornelius Celsus (25, Î.Hr. – 50, D.Hr.). Celsus pomeneşte folosirea pliurilor de piele din ţesuturile adiacente pentru a repara defecte ale epidermei. Deşi nu menţionează în mod deosebit nasul, cunoaşte tehnica grefării. S-a emis ipoteza că misionarii budişti au transportat aceste cunoştinţe din India în Grecia. Bizanţul cunoştea rinoplastia. După ce împăratului Iustinian al II-lea (677-711) i s-a tăiat nasul în timpul unei rebeliuni din anul 695, chirurgii i l-au reconstruit. Un bust de marmură din Veneţia îl înfăţişează purtînd o cicatrice pe frunte, de la grefa folosită.

Dar prima rinoplastie profesionistă a fost realizată în Italia de către familia Branca în prima jumătate a secolului al XV-lea. Branca senior era chirurg în Catania şi a pus bazele reconstrucţiei, în vreme ce Antonius, fiul său, a inventat metoda folosirii pliului de piele de pe braţ. Tehnica era un secret bine păstrat, iar cei doi nu au lăsat o documentaţie; descrierea operaţiei o întîlnim la Bartolomeo Fazio, în 1457. De aceea, de obicei, metoda braţului îi este atribuită lui Gaspare Tagliacozzi (1545-1599), pornind de la lucrările sale publicate în 1597.

Acesta a deprins tehnica în timpul epidemiei de sifilis, care s-a răspîndit în Europa după expediţia spaniolilor în America din 1492. Procedura folosita de dr. Tagliacozzi nu se aplica celor slabi de înger. Întîi se tăia parţial o bucata de piele de pe braţ. După ce se producea o vindecare parţială, care sugera că ţesutul rămăsese viu, se făcea o a doua operaţie, în care pliul era modelat rudimentar sub forma unui nas şi se ataşa de faţă. După aproximativ două săptămîni (şi probabil dureri cumplite ale braţului) noul nas era în cele din urma tăiat de pe braţ. Apoi doctorul opera încă o dată, pentru a finisa contururile şi înfăţişarea generală. Întreaga procedură dura între 3 si 5 luni. Aproape sigur era însoţită de dureri considerabile, deoarece anestezicele erau practic necunoscute în acea vreme. Lipsa de anestezice, în combinaţie cu riscul mare de infecţii, i-a încurajat pe unii să caute soluţii mai puţin dureroase. Gaspare Taglizacozzi a fost profesor de anatomie la Universitatea din Bologna. Iniţial, creditat drept inventatorul rinoplastiei, se pare că a avut totuşi înaintaşi. Cu toate acestea, contribuţiile sale la dezvoltarea chirurgiei plastice sînt de necontestat, mai ales că a popularizat foarte mult această ramură a medicinii prin faimoasa sa lucrare, “De Chirugia Curtorum per Institionem”.

Din păcate eforturile sale nu au fost continuate o bună bucată de vreme, ba mai mult, rinoplastia a început să fie discreditată şi evitată. Pacienţilor le era frică să recurgă la procedura sa, mai ales că mulţi chirurgi nu aveau experienţă solidă. Unul dintre motivele pentru care procedura a fost respinsă a fost proasta interpretare a textelor medicului italian. Unii au înţeles că se folosea pielea altor persoane, iar în epocă circula mitul cum că printr-o astfel de grefare s-ar crea o legătură indestructibilă cu donatorul, care dacă s-ar îmbolnăvi, l-ar afecta şi pe pacient. Dar Taglizcozzi nu a propus aşa ceva, pentru că transplantul nu garanta compatibilitatea ţesuturilor. O dată cu publicarea unei teze în 1742, care susţinea că pielea ar trebui folosită doar după moartea persoanei, chirurgia plastică aproape că a dispărut.

A renăscut tot în India. În 1797, s-a publicat un articol în Madras Gazette, India (Apoi în Gentleman's Magazine, Londra) despre un conducător de atelaj de origine indiană care lucra pentru armata britanică, pe nume Cowasjee, căruia Sultanul Tippoo îi amputase nasul şi o mîna în timpul războiului din 1792. Nasul i-a fost refăcut un an mai tîrziu de un bărbat din casta cărămidarilor, din Poonah. Operaţia nu era neobişnuită pentru India. De ciotul nasului i-a fost prinsa o placă subţire din ceară pentru a-l face să aibă o înfăţişare normală. Apoi a fost aplatizată şi aşezată pe frunte, unde s-a trasat o linie subţire în jurul ei. S-a tăiat pliul de piele de pe frunte, acesta a fost întors în jos şi inserat într-o incizie pentru a forma nasul. Pliul de piele a fost desprins după 25 de zile.

Acest caz a reaprins interesul european în operaţiile de reconstrucţie. Joseph Constantine Carpue (1764-1846) a realizat prima rinoplastie folosind pliul de pe frunte. Operaţia l-a avut ca pacient pe un ofiţer care şi-a pierdut nasul din cauza intoxicaţiei cu mercur. În Germania, Carl Ferdinand von Graefe (1787-1840) a realizat şi el astfel de operaţii, dar folosind metoda italiană cu pliul de pe braţ uşor modificată întrucît separarea pliului şi ataşamentul de nas se făceau într-o singură etapă.

În 1845, în Germania, Dieffenbach a descris prima reducere estetică a unui nas mare. El a folosit incizia externă. În 1898, Jacques Joseph, părintele rinoplastiei moderne şi chirurg ortoped din Berlin, a realizat prima sa operaţie cosmetică la un băiat cu urechi prea mari. Pacientul a fost foarte recunoscător, iar acest lucru l-a convins pe Joseph de valoarea chirurgiei estetice. El a realizat primele rinoplastii cu incizii externe şi ulterior a adoptat incizii în interiorul nărilor. El a popularizat rinoplastia estetică şi a descris baza tehnicilor moderne într-o carte pe care a publicat-o în 1932, "Nasenplastik und sonstige Gesichtsplastik".

Aşadar, începînd cu vremuri timpurii din India, unde s-au elaborat primele principii, pînă la finele secolului al XIX-lea reconstrucţia nazală şi implicit chirurgia plastică deja au căpătat baze solide, devenind astăzi una dintre cele mai populare ramuri ale medicinii moderne.

Sursa: Historia.ro