Feţele multiple ale emigraţiei

Autor: Mihai CONŢIU

În cele ce urmează, doar în episodul de faţă, vom continua cu o scurtă sinteză din laborioasa comunicare a d-lui Aurel I. Rogojan, intitulată „O analiză lămuritoare. Serviciile de informaţii pentru securitate şi dezordinea universală”. Prin aceasta, am vrut să vă prezentăm, să vă sugerăm un tablou general, succint, la scară planetară, a migraţiunii politice, economice şi a sferelor de influenţă în contextul globalizării.

În tot acest furnicar global, în care nu doar indivizii, ci şi naţiunile mici cărora le sunt cetăţeni sunt în plină alienare, îşi duce existenţa şi emigrantul clasic, universal. Războaiele declanşate de marile puteri militare pentru acapararea de bogăţii naturale, deci agresiuni armate cu finalităţi economice, s-au transformat în războaie religioase, iar aici este vorba despre intervenţia militară a americanilor şi NATO în ţările arabe. Orice război, fapt confirmat, de-a lungul istoriei, de realităţile imediate, declanşează exoduri în masă ale populaţiilor civile, dar, deocamdată, vă invit să citiţi rîndurile de mai jos!

O analiză lămuritoare, de Aurel I. Rogojan

(continuare din numărul trecut)

Mondializarea ideologică, susţin analiştii fenomenului, este resimţită ca un “front clandestin silenţios şi invizibil“ al cărui scop este să convingă lumea, bazîndu-se pe forţa informaţiei manipulate, “de fericirea universală a globalizării”.

Factorii care ameninţă statul, sunt un pericol real şi pentru democraţie. Evaluările din 13 state europene şi Japonia a relevant eroziunea loialităţii publice şi pierderea etichetei ideologice a partidelor. Banii şi televiziunile servesc mai bine accederii la putere, decît partidele de masă.

Un alt simptom al suprasolicitării statului îl constituie pervertirea structurilor statale, prin apariţia unor regimuri care nu urmăresc decît menţinerea la putere şi prosperitatea economica a liderilor.

În prezent, pentru a treia oara în istoria contemporană, S.U.A. îşi revendică vocaţia instaurării unei noi ordini mondiale. În prezent, pare a fi mai aproape ca oricînd de realizarea ţelului, chiar daca unele dintre mijloacele utilizate par a fi împrumutate din arsenalul celor care, mai bine de o jumătate de secol, au comunizat o parte de lume , sub forma “sistemului mondial socialist”.

Ignacio Ramonet, autorul “Geopoliticii haosului” şi editorialist la “Le monde diplomatique”, crede că vremea drepturilor omului a trecut, iar opozanţii şi disidenţii ordinii anunţate vor fi combătuţi economic, politic şi militar.

Natura violenta a competiţiei pentru acumularea de bogăţii şi supremaţie mondială nu s-a schimbat. Profeticul Henry Kissinger a văzut în războaiele din zona Golfului Persic începutul unei noi ordini internaţionale, acesta afirmînd: ”Lucrurile sunt destul de simple: democraţiile industrializate nu pot îngădui ca accesul la petrolul din Golful Persic să le fie refuzat sau ca zona să fie dominată de o ţară sau de un grup de ţări ostile faţă de bunăstarea lor.”

Precizarea lui Kissinger pune într-o altă lumină şi Războiul Golfului din 1991, a cărui miză a fost crearea capetelor de pod americane din Kuweit şi Arabia Saudită, în vederea expansiunii ulterioare în Irak , cu următoarea ţintă Iranul.

Scepticul Josua Muravichik, expert al Institutului S.U.A. pentru politici publice, vine şi avertizează, ca intrat într-un rol, că lumea araba nu este democratica, deci despre ce nouă ordine mondială ar putea fi vorba?! Şi continuă: “(…) din Maroc pînă în Golful Persic, guvernele nu sunt nici legitime, nici democratice. Altfel spus, nu-şi găsesc locul în secolul XXI”.

După un deceniu, faţa unei însemnate părţi a lumii arabe s-a schimbat. În numai cîteva luni, revoltele au cuprins Tunisia, Egiptul, Libia, Siria, Yemenul şi Bahreinul. În primele trei ţări, longevivii conducători autoritari au fost înlăturaţi.

În cazul Libiei, a fost nevoie şi de o operaţiune militară aeriană a N.A.T.O. În calitate de prima ţară europeană implicată în înlăturarea lui Gadhafi, Franţa şi-a adjudecat 35 la suta din petrolul libian.

În nici una din ţările cuprinse de revoltele “primăverii arabe”, “vox populi” nu a revendicat democraţia, ci hrană, îmbrăcăminte şi un acoperiş.

Noii conducători, aduşi pe valurile revoltelor declanşate informaţional, nu au vreo vocaţie democratică, fiindcă în lumea arabă nu există o elită capabilă să înţeleagă imperativele conceptuale şi aplicative ale democraţiei. Lumea arabă nu are memoria democraţiei, ci doar experienţa familiilor, triburilor, clanurilor, partidelor unice, a liderului paternalist investit cu atribute cvasi-divine, a confesiunilor sau sectelor domnitoare susţinute de instituţiile unui stat concentraţionar şi poliţienesc.

În universul “primăverii arabe“, este riscant a vorbi despre existenţa unei elite politice beneficiară a unei culturi serioase a ideilor democratice. În lumea arabă vor putea funcţiona guverne şi instituţii tehnocrate perfecte, dar aceasta nu va produce şi lideri politici imuni la cultul maladiv al personalităţii şi la conceptul de “putere pe viaţă”. Cei care au pus în mişcare roata istoriei în lumea arabă, vor constata eroarea săvîrşită numai cînd nu se va mai putea ieşi din impasul creat de războiul dintre cele trei alternative democratice: “democraţia preambalată occidental”, “democraţia islamică iraniană” şi “democraţia urnelor supusă dreptului canonic islamic al Fraţilor Musulmani”. (Aurel I. Rogojan)

Va urma