Imaginea de la acest text a apărut în internet cam după Paştele Blajinilor. A pus-o cineva, revoltat de atitudinea faţă de pîine. Ceea ce nu poate să nu bucure, căci înseamnă că mai este ceva sănătos în societatea asta.

Aceşti colaci regeşti, aruncaţi sub nişte copaci, după, cum le considerăm mulţi, cele mai luminate sărbători creştine, numai lumină nu semnifică. Bunică-mea, care lua faptul de a coace pîine ca pe un ritual întreg, cu toate elementele de pietate şi profund respect, s-ar îmbolnăvi să vadă aşa ceva. Bunică-mea nici cînd se ducea la biserică nu avea atîtea emoţii şi atîtea pregătiri ca atunci cînd se gătea de copt pîine. Dar, cred că s-ar întuneca orice femeie care ştie cîtă muncă şi sudoare costă să faci aşa obiecte de artă a panificaţiei. Or, care i-a aruncat, probabil, că n-a prăjit în viaţa sa nici cele mai simple lipii pe apă. De unde să ştie preţul acestor frumoase pîini?

De fapt, aceşti colaci aruncaţi înseamnă ceea ce în lume se numeşte „dă peste maluri”, „a se hălbări”, „a pocni de bine”. Altfel spus – s-au întors valorile cu susul în jos şi deja nu mai înţelegem clar ce şi cît costă. Şi acesta e un semnal că ceva nu se face corect. Chiar de la cea mai fragedă vîrstă.

Pe vremea cînd eram eu elevă, în toată clasa exista un aşa-numit „colţişor al pîinii”. Cu nişte gazete de perete făcute cu naivitate şi ornate cu poze decupate din reviste. Dar făcute cu suflet. Pe coridoarele şcolii erau afişate panouri deja mai serioase, dar cu acelaşi sens – de a avea o atitudine grijulie faţă de pîine. Periodic se organizau activităţi festive dedicate pîinii şi plugarilor. Pe una o ţin minte bine. Pentru că atunci am avut invitat un veteran de război care ne-a povestit cum împărţeau la opt un călcîi de pîine neagră şi uscată. Şi, astăzi, deşi nu pot spune că sînt o victimă a ideologiei comuniste din învăţămîntul sovietic, dar îmi amintesc de istoria ceea auzită de la prima sursă. Şi în familia mea pîinea nu se aruncă. Pentru că ştiu că sînt o mulţime de locuri în lumea asta unde pîinea şi azi este împărţită ca pe vremea războiului. Şi pentru că bunică-mea, pentru care coacerea pîinii era ca un ritual, spunea că e păcat s-o arunci.

Azi avem altfel de ideologie. Care nu e cu nimic mai bună decît cea sovietică. Doar că s-au schimbat „obkomurile” şi accentele. Ideologie şi propagandă au fost, sînt şi vor exista în toate timpurile. Iar cursul depinde doar de faptul unde şi în mîinile cui se află hăţurile. Şi bine ar fi ca, atunci cînd se pare că se ţin trainic hăţurile, să nu se uite şi de nişte valori veşnice. Pentru că altminteri cresc monştri. Adică, pe lîngă sumedenii de acţiuni şi campanii despre unionism şi imperialism, să se lipească şi cîte-un afiş, de exemplu, cu textul „Pîinea – fruntea mesei”. Să se organizeze concerte şi festivaluri, unde să fie invitaţi şi plugari, nu doar deputaţi, ca să vadă copiii cum arată şi mîinile celui care munceşte din greu. Şi să se gîndească de cîteva ori înainte de a arunca o bucată de pîine. Aceea e o ideologie puternică, care este alimentată şi de bun-simţ, nu doar de buclete, pliante, seminare propagandistice şi cîntece patriotice fără nici o substanţă şi mesaj omenesc.

Lilia GRUBÎI