Democraţia ar trebui denunţată la fel ca şi dictatura. De ani buni, semnalele cele mai clare că democraţia e falimentară au fost declanşate tocmai din rîndul ţărilor ex-comuniste, care au ieşit dintr-o dictatură şi au încercat să experimenteze o democraţie cu care nu erau deprinse. Cu timpul, falimentul democraţiei a început să se instaureze şi în inima Occidentului cu tradiţii democratice îndelung exersate. Cauzele sînt multiple, nu vom intra în profunzimile lor, ci vom aminti doar cîteva. Interesant este că falimentul democraţiei se produce în favoarea instaurării unor neo-dictaturi dintre cele mai sinucigaşe, la nivel de State ori chiar global.

Sub scutul unei criminale interpretări a ceea ce, convenţional, se numeşte Corectitudine Politică, ca o regulă aplicabilă condiţionat în contextul globalizării, al apartenenţei Statelor la ONU, UE etc., populaţiile majoritare ale Statelor s-au pomenit victime ale comunităţilor de homosexuali, pedofili, ale refugiaţilor islamişti, Guvernelor care instituţionalizează copiii prin restrîngerea drepturilor naturale ale părinţilor naturali, ale transnaţionalelor şi finanţelor mondiale etc., etc., iar asta pe fondul destructurării identităţilor şi religiilor naţionale tradiţionale.

Constatăm că, de peste două mii de ani, omenirea se confruntă cu două elemente universale fundamentabile, permanent disputabile şi niciodată perfectibile – creştinismul (credinţa, în general) şi democraţia. Fireşte că excludem cu bună ştiinţă celelalte credinţe religioase, dictaturi ori alte forme de organizare statală de-a lungul istoriei, preferînd doar abordarea celor două pentru că au legătură cu viaţa noastră de zi cu zi. Dictatura Corectitudinii Politice îl îngenunchează treptat pe Dumnezeul creştin lui Mahomed, iar un frate de-al lui Iisus nu dă semne că s-ar putea naşte.

Orice credinţă presupune dogmatism şi fanatism atunci cînd este pusă în pericol de către alta. Cu excepţia unor secte pasagere, care pot fi suprimate juridic de către Guverne dacă reprezintă pericol social, religiile milenare se luptă pe viaţă şi pe moarte pentru supravieţuire. Un Stat poate falimenta, o astfel de religie – niciodată! Guvernele sînt cele care au nevoie de dogmatismul colectiv al unei credinţe ca să-l manipuleze politic, nu Bisericile au nevoie de la Guverne de enoriaşii pe care îi botează, cunună şi înmormîntează. Viitorul religios şi politic pe care îl prefigurează Germania şi Franţa Europei va fi unul însîngerat.

Pe de altă parte, democraţia, moştenită teoretic de la greci şi exersată astăzi în condiţiile simţite diferit de fiecare popor în parte, nu a reuşit niciodată să devină o alternativă luminoasă faţă de religie, fie că este vorba despre credincioşi, fie de atei. Democraţia l-a adus la Putere pe Hitler, democraţia continuă şi astăzi să aducă la Putere indivizi cu tendinţe totalitare, incompetenţi, clanuri politice mafiote ori aventurieri efemeri. Constatăm, aşadar, că democraţia nu este capabilă de progres, iar aici ne referim la progresul politicienilor egal cu cel al alegătorilor. De cînd e lumea, politicienii au avut întotdeauna nevoie de alegători cu mintea mai slabă decît ei ca să-i convingă, să le creadă promisiunile şi să-i voteze.

De ani buni, în diferite cercuri politice se vorbeşte despre meritocraţie sau Guverne tehnocrate. Nimeni nu vorbeşte nimic despre necesitatea „reformării sau redefinirii democraţiei”. Adică să apară un partid care să cîştige alegerile în schimbul promisiunii că după ce ajunge la Putere se va desfiinţa ca partid, va desfiinţa toate celelalte partide politice, după care va institui un nou sistem tehnocrat permanent de guvernare a ţării – fără Parlament, ci doar cu un Consiliu naţional permanent de administrare a Statului, din care, pe bază de concurs, ar urma să facă parte personalităţi de prestigiu din Economie, Bănci, Fisc, Justiţie, Siguranţă publică şi apărare naţională, Relaţii externe, Sănătate, Învăţămînt, Industrie, Agricultură, Cultură, Sport, Ecologie, Familie, Securitatea frontierelor împotriva migraţiei etc., etc. Tehnocraţii bine plătiţi trebuie să conducă destinele ţării, nu politicienii şi democraţia falimentară arbitrată şi controlată de ei şi partide!

Dacă ar apare un astfel de partid politic antipolitică şi antidemocraţie clasică, atunci şi chipul Bisericii s-ar schimba radical.

Mihai CONŢIU