Zilele trecute am spart un vas de care mă foloseam des la bucătărie. Nu s-a făcut cioburi, ci doar s-a ales cu o plesnitură. Şi, în loc să-l arunc fără să mă mai gîndesc, am început a chibzui, unde aş putea să-l mai folosesc în gospodărie. La un moment dat m-am surprins că rîdeam singură de mine. Pentru că m-am ciocnit de situaţia pe care mereu o iau în derîdere. Se vede, totuşi, că mi-au mai rămas în sînge nişte rămăşiţe ale trecutului sovietic, de care nu e chiar atît de uşor de scăpat, deşi în lumea modernă ele par chiar ridicole şi stranii.

Eu, bunăoară, încă nu de toate m-am debarasat. Pentru că încă: 1. Mai ţin în bufet veselă “pentru sărbători sau cazuri speciale”, iar pentru toată ziua merge ceva mai “simplişor sau ceea ce am primit de pomană la Blajini”; 2. Mai ţin în garderobă haine “de ieşit” şi pe care nu le-am îmbrăcat decît o dată sau două ori în viaţă; 3. Mai păstrez o mulţime de bulendre de care îmi amintesc numai cînd dau de ele întîmplător în dulapuri sau sertare uitate, dar nu mă încumet să le arunc pentru că “dacă voi avea cîndva nevoie de ele?”; 4. Ştiu o mulţime de trucuri cum aş putea reanima orice, inclusiv produsele alimentare sau mîncarea, pentru că nu mă lasă inima să arunc; 5. Mai am apucături să-mi impun copiii să mănînce tot din farfurie pentru că “nu se poate de făcut risipă”; 6. Mai sînt încă preocupată uneori şi pe alocuri de “ce-o să zică lumea?” etc. etc.

Şi încă ceva aş sublinia în mod special. Cred că mai multe femei vor înţelege la ce mă refer – incapacitatea de a primi în deplină măsură complimentele. Eu încă mai am nişte rezerve cînd îmi spune cineva că arăt bine ori altceva din aceeaşi serie. Imediat mă gîndesc dacă nu mă minte oare cînd îmi vorbeşte cuvinte de laudă sau nu cumva are nevoie de vreun serviciu şi “mă ia pe departe” .

Acest text nu este o aruncare cu pietre în trecutul de altădată, pentru că e al meu, îl accept, mai ales că am avut şi multe momente frumoase. Tinereţea deja e un fapt superb şi irepetabil. Dar, totuşi, din valiza vremii trebuie scoase unele detalii care trag la fund.

Or, cel mai bun, cel mai frumos, mai confortabil, mai aspectuos şi atractiv trebuie să fie azi şi acum. Ceaiul se va servi din cana cea preferată, nu din cea ciobită pe care ne pare rău s-o aruncăm. Farfuriile frumoase nu vor sta în bufet, aşteptînd Revelionul sau Paştile. La fel şi cu faţa de masă, cu tacîmurile, cu hainele, cu toate mărunţişurile adunate de ani de zile, care nu au mai ajuns să trebuiască niciodată. Pliuşkin nu numai că este un erou hilar din creaţia lui Gogol, ci şi un sindrom ce face subiect al unui domeniu de activitate a psihiatrilor.

De aceea, chiar în următorul week-end, mi-am planificat să fac o revizie prin casă şi să arunc o parte din balast. Înţeleg că va fi cam greu, însă oricum trebuie de început cu ceva. Şi, da, voi învăţa să accept irevocabil complimentele, chiar dacă nu întotdeauna sînt din cele mai sincere. Pentru că (vezi punctul 6) ţinînd cont mult de gura lumii pierdem nişte momente foarte importante şi preţioase, de cele mai dese ori absolut irecuperabile. Şi am început procesul de “lichidare a stocurilor” cu vasul spart ce a provocat furtuna – acesta a fost făcut mai întîi ţăndări, după care mai că aruncat pe vînt, ca un start al schimbărilor inovatoare.

Lilia GRUBÎI