Căutînd și din nou căutînd află(țele) despre Bravicea, ce credeți neavoastră că am găsit stimate cititor de Moldova Suverană? Nu numai cîte ceva, dar o adevărată „comoară” documentară, alcătuită de un om harnic, inteligent și frumos bărbat, botezat Ion, din Nicolae Halippa cu soția Paraschiva.

Adică Ion a fost: fiu și nepot din preoți și cu toate cele trei școli teologice din vremea lui și a noastră, după cea primară: duhovnicească, seminarul și academia. După academia din Kiev, Ion revine la Chișinău, se angajează ca ajutor al inspectorului seminarului din Chișinău și mai departe se confirmă proverbul: omul potrivit la locul potrivit, eu mai adaug – și la vremea potrivită. Zic așa fiindcă, prin anii 1895-1897, în Chișinău s-au găsit oameni buni care au realizat dispoziția de la Moscova de-a înființa o comisie din școliți ca să facă arhiva istorică a statului cu regiunile și guberniile de rigoare. Astfel, în 1898 a fost înființată „Comisia Gubernială Științifică a Arhivelor din Basarabia”, iar tînărul savant teolog moldovean Ion Halippa a fost numit șef al „Comisiunii savante a arhivelor din Basarabia”. În timpul acestei șefii a compilat și coautorat la opera monumentală „Lucrările Comisiei Guberniale Științifice a Arhivelor din Basarabia” (Труды Бессарабской гувернской ученой архивной комисии), publicate în trei volume: 1900 (434 pag.), 1902 (503 pag.), 1907 (583 pagini). În aceste volume s-au publicat date istorice despre Basarabia, aflate în arhivele rusești. Pentru prima dată informațiile au fost expuse la dispoziția cercetătorilor și prin grija fondatorilor, în frunte cu I.Halippa, s-au transformat în științifice. Anume volumul din 1907 îl consider „comoară” documentară, fiindcă se găsesc informații despre 775 de sate basarabene cu bisericile și boierii lor. Poftiți de citiți, analizați și istoria satului v-o completați stimați cititori și alți doritori.

Așadar, în volumul trei cu 230 de pagini sînt dedicate satelor cu denumirea „Descrierea terenurilor împroprietărite și sistemul de clasificare al populației din Basarabia conform recensămîntului din 1817 - Prelucrate conform datelor oficiale de I.N. Halippa” (Роспись землевладения и сословного строя населения Бессарабии по данным переписи 1817 года. – Обработал по официальным данным И.Н. Халиппа). Alte 65 de pagini sînt dedicate bisericilor: Informații despre starea bisericilor din Basarabia în anii 1812-1813. (Сведения о состоянии церквей Бессарабии в 1812-1813 г.г. И. Халиппа).

Consider că pentru orice sat, care se află sub îngrijirea istorică a vreunui autor, băștinaș sau străin, nu pot lipsi aceste surse, deosebit de importante, fiindcă în prima parte (sate) se expue: denumirea uezdului, ocolului, satului (în rusă și română); clasamentul în funcție de potențialul financiar: A – bogat; B – mijlociu; Г – sărac; statistica fețelor bisericești (preoți, diacon, diacioc, ponomar și staroste), văduvele lor; număr de răzeși, țărani și văduvele lor, burlacii; numărul gospodăriilor; proprietarul satului, moșiei, chișlei și odăilor; suprafața terenurilor din proprietatea privată (boierii și răzeșii). O astfel de caracteristică a satului și orașului la 1816 este o noutate mare pentru neistorici și, respectiv, informație bună de completat istoria celor 775 de sate cu biserici.

A doua parte (biserici), se prezintă în tabel cu: denumirea uezdului și a satului, hramul bisericii, materialul de construcție (nuiele, bîrne, druci, scîndură, acoperită cu șindrilă etc.), dotarea bisericii (vestimentație, inventar ritualic, literatura) și anul ridicării. Recensămîntul bisericilor a fost realizat în anii 1812-1813, cînd în fruntea noii Arhiepiscopii a Basarabiei sta Gavriil Bănulescu-Bodoni, dar s-a publicat, repetăm, în 1907 sub îngrijirea lui I. Halippa.

Cele mai importante date din prima parte sînt: denumirea satului la 1813 și numele boierilor în satele în care ei existau. Din a doua parte datele sînt importante nu numai ca unitate religioasă, dar și ca unitate fizică: în multe sate biserica din lemn se afla în cimitir, iar cea din piatră în mijlocul satului. Biserica din lemn ținea un hram, iar cea din piatră altul. Exemplu de la Bravicea: (i) biserica din lemn pînă în 1875, ținea hramul „Sf.Arh. Mihail și Gavril” și în curtea ei se afla cimitirul; (ii) biserica din piatră, s-a construitalături de cea din lemn (18 ani) și s-a sfințit cu hramul nou „Sf.M.Mu. Gheorghe”, iar cimitirul din curtea bisericii a fost mutat în alt loc. Ctitorii, la fel, erau diferiți, aceasta în funcție de cine și cît de mult dona omul pentru biserica din satul lui. Ei, ctitorii din diferite perioade, la fel merită respectul separat după aportul lor. În concluzie, pentru mine nu este tot una să discutăm la general: biserica din sat, dar prin aflarea microdetaliilor se îmbogățește istoria și crește credibilitatea informațiilor despre ea.

Din cartea lui Halippa, am mai aflat un aspect curios, posibil că pentru istorici este prea cunoscut, dar mie ca entomolog – ba. În prefața se dau explicații la scopul recensămîntului din 1816. Și cititorul aici se gîndește că... „avea nevoie țarul rus să cunoască ce și-a lipit la imperiu și cîtă lume”. Sigur că da, doar că pe lîngă numărul satelor, fumurilor din ele, adică caselor și sufletelor vii, interesa și mai mult ca să impună populația din Basarabia la jurămîntul de loialitate țarului și Imperiului Rus. Aici a fost șocul cînd am citit despre jurămînt, știind din alte surse că nu toată lumea din Țara Moldovei și-a dorit „rusul în harman”, fiindcă erau preasătui de „turcul cel avvan”. Chiar și Al. Pușkin scria în Poemul Țiganii: Demult, demult cînd Dunărea / De moscali încă nu era amenințată / Atunci noi frică de sultan aveam (Давно, давно, когда Дунаю / Не угрожал еще москаль / Тогда боялись мы султана). Iată așa și la recensămîntul din 1817, după care „Vrei, nu vrei, bea Grigore aghiasmă”. Îmi imaginez expresia fețelor bieților oameni, știindu-se de moldoveni, dar iacă-tă trecuți la basarabeni, cînd erau chemați la biserică nu pentru a fi milostiviți cu o vorbă bună, dar la ungerea degetului cu dohot și apăsarea tare pe zapisul țarului, bîlbîind supărați și nedumeriți cum că: „vreu din tot sufletul să fiu поданный (cetățean) al Imperiului Rus”. Istoricii mai scriu că multă lume și-a luat tălpășița peste Prut, fiindcă nu știau ce-i așteaptă cu noii stăpîni, care nu ieșeau din războaiele ținute pe aceste pămînturi, de aceea fugeau de cătănie, ca dracu de tămîie.

Altă informație bună din trudul trei a lui I.Halippa sînt boierii satelor și tîrgurilor la 1817. Doamne, de unii boieri chiar milă mi s-a făcut, spre exemplu de un Ioan, Ion, Ivan Sturza care avea la „kerem” tocmai 29 de sate între Prut și Nistru, inclusiv cîteva pe Valea Culei sau îndepărtata vecinătate cu Bravicea (Dereneu și Bularda) și peste deal – Budăi, Crăsnășeni și Bogzești, sau cele de-a lungul pîrîului Baului /Bagului/Bahului. Doar că acest Ioan Sturza/Sturdza necesită precizare dacă el a fost domnitorul Ioniță Sturza, fiindcă despre domnitor se scrie în istorie că a fost sărac, încît turcii nu i-au luat bacșiș pentru domnie, ba chiar i-au dat și bani de drum. Milă mi-a venit de Ioan Sturza, imaginîndu-mi-l călare pe cal, sau jos în șărăban, că doar gipan pe timpul lui nu era, rupîndu-și oasele mergînd din sat în sat să le poarte de grija boierească. Toți Sturzeștii de pe atunci (Iancu, Sandu, Dumitru, Grigoraș și Costandin), numărau 60 de sate. Acestea erau cu 23 de sate mai multe decît a Rosetiștilor de atunci (Nicolae, Iordachi, Vasile, Lupul, Dumitru, Zoița, Ilinca și Catinca), pentru care le-am numărat 37 după ei.

Cînd l-am zărit în trudul lui Halippa și pe „Lupul meu” din 1805 printre boierii țării la 1816, mi s-a strîns inima de bucurie. Nu pentru că Lupul Roset, după 11 ani, încă era boier doar de un singur sat – Țigănești, tot cu schit, dar că vecinii lui din Bravicea de pe atunci, s-au ținut tare și nu au scăpat două părți de moșii din vatra lor, unui boier, care se pare că încerca, ca mulți alții, să le dobîndească prin șiretlicuri.

Închei povestea despre trudul trei al teologului savant moldovean Ion Halippa cu: cine vrea să completeze istoria veche a satului lor cu date bune de știut și răs-povestit să caute în acest trud, după care vom fi mai mîndri de cum sîntem pentru vatra strămoșească.

Dr. conf. univ. Asea M. TIMUŞ