400 de ani sub jugul otoman, iar tribut au plătit inclusiv marii voievozi

În cea mai mare parte a istoriei naţionale, românii au fost închinaţi turcilor. Acest lucru este dovedit de haraciul (tributul) plătit de voievozi în schimbul păcii cu Imperiul Otoman, dar şi de vechile documente care arată închinarea românilor faţă de otomani.

În societatea românească a apărut, mai ales în anii comunismului şi s-a perpetuat apoi pînă astăzi, un mit al invincibilităţii valahe în faţa uriaşei forţe otomane. În mitologia naţională s-a ajuns chiar la ideea că renumiţii ieniceri ai Imperiului Otoman tremurau de frică în faţa plăieşilor români. Toate acestea sînt în special roadele eforturilor propagandistice ale ”Epocii de Aur”, românii medievali şi Principatele lor fiind descrişi de istoriografia acelor vremuri ca o adevărată stîncă în calea expansiunii otomane, nişte rebeli care-şi permiteau să nu plătească tribut, „stăpînilor lumii“ din Orient.

Realitatea istorică infirmă toate aceste mituri privind relaţiile dintre români şi Imperiul Otoman. Din contră, aşa cum arată izvoarele şi cercetările, românii au fost mai bine de 400 de ani vasalii Imperiului Otoman, au plătit supuşi tributul şi au însoţit chiar armatele turceşti în campanii contra statelor creştine. Chiar şi cei mai renumiţi voievozi români, după decenii de împotrivire, au ajuns în cele din urmă să devină supuşi, nu neapărat fideli, ai Înaltei Porţi.

Peste 400 de ani de dominaţie otomană

Aşa cum arată şi multe dintre hărţile medievale, Principatele Române erau reprezentate drept vasale ale Imperiului Otoman. Practic Moldova şi Ţara Românească făceau parte din ”dar-al-Islam”, ”Casa Islamului„ sau ”Casa Păcii”. Asta nu însemna însă anihilarea independenţei sau a culturii româneşti. Atît Moldova cît şi Ţara Românească îşi păstrau independenţa, nu deveneau provincii otomane iar populaţia nu era obligată să se convertească la islam. Din contră românii erau liberi inclusiv să-şi aleagă voievozii. În schimb însă, atît Moldova cît şi Ţara Românească, erau obligate la plata tributului numit haraci şi totodată trebuiau să ajute din punct de vedere militar puterea suzerană. Mai mult ”Casa Păcii„ însemna că duşmanii şi prietenii Porţii trebuiau să fie şi ai ţărilor române.

În repetate ocazii, însă, dacă voievodul se dovedea un pericol pentru teritoriile otomane sau devenea aliatul duşmanilor Porţii, sultanii Imperiului Otoman nu ezitau să intervină în politica ţărilor române şi să schimbe voievozii necredincioşi cu alţii mai supuşi. Practic dominaţia otomană a început în Ţările Române în jurul secolului al XV-lea şi a durat cu mici perioade de întrerupere pînă în secolul al XIX-lea. Cu alte cuvinte, peste 400 de ani de dominaţie otomană asupra românilor. Totul a început în Ţara Românească, acolo unde voievodul Vlad Uzurpatorul a fost primul care s-a închinat turcilor şi a acceptat să plătească tributul sau mai precis „taxa de protecţie„ Imperiului Otoman.

”Primul tribut a fost plătit de Vlad Uzurpatorul în 1395, dar plata tributului a devenit practică curentă după 1420, deşi întreruperile şi încercările de a se rupe de această dependenţă faţă de otomani nu au lipsit după această dată”, scria Bogdan Murgescu în ”România şi Europa”. Într-adevăr, voievozi precum Mircea cel Bătrîn, Vlad Ţepeş, Radu de la Afumaţi sau Mihai Viteazul au încetat plata tributului şi s-au războit cu otomanii pentru a scutura jugul acestora. Au fost victorioşi o bună perioadă de timp şi chiar au reuşit să se rupă de dominaţia otomană. Din păcate, nu au reuşit să menţină această independenţă totală.

În Moldova, dominaţia otomană s-a instaurat abia la jumătatea secolului al XV-lea, fiindcă acest Principat nu era încă în raza lor de acţiune. Abia după cucerirea Constantinopolului, în 1453, otomanii au cerut „pămînt şi apă” domnitorilor Moldovei. ”După o somaţie otomană, în 1456, Moldova a început să plătească tribut”, scrie Bogdan Murgescu în aceeaşi lucrare. Era în timpul domniei lui Petru Aron, un lider slab, speriat de otomani şi care le-a acceptat suzeranitatea imediat. Şi în Moldova plata tributului a fost făcută cu întreruperi pînă în secolul al XIX-lea. Voievozi precum Ştefan cel Mare, Ioan Vodă sau Petru Rareş ridicîndu-se împotriva stîpînirii turceşti.

Marii voievozii obligaţi să se supună sultanului

Nici aceşti mari principi războinici ai românilor precum Mircea cel Bătrîn, Vlad Ţepeş sau Ştefan cel Mare nu au reuşit decît temporar să se sustragă stăpînirii otomane. Mircea cel Bătrîn a refuzat plata tributului, intervenind chiar în politica internă a Imperiului Otoman, alimentînd războiul civil după moartea lui Baiazid Fulgerul. Cu toate acestea a fost copleşit în 1417 de armatele otomane, care ocupă Dobrogea şi fac prăpăd în Ţara Românească. În aceste condiţii a fost nevoit către sfîrşitul domniei să se închine sultanului şi aşa cum arată documentele otomane să plătească chiar şi tributul din urmă. Mircea s-a închinat sultanului Mahomed şi s-a obligat să plătească otomanilor cîte 3000 de ”bani roşii”. În schimb ţara nu devenea provincie otomană.

”La capătul a peste trei decenii de lupte necurmate – duse, în cea mai mare parte, singular de Ţara Românească – pentru blocarea şi chiar pentru descompunerea forţei otomane, Mircea cel Bătrîn a trebuit să admită, în cele din urmă, faptul vădit că statele creştine, chemate să susţină frontul antiotoman iniţiat şi organizat de el, nu erau capabile să depăşească interesele lor acaparatoare înguste, iar posibilităţile individuale ale ţării sale nu erau în măsură să oprească procesul de regenerare a puterii otomane”, scria Tahsin Gemil în lucrarea sa „Românii şi otomanii în secolele XIV-XVI”. Mircea biruise, în lunga sa domnie, de patru ori armatele otomane. Dar în cele din urmă a trebuit să le plătească tribut.

Ştefan cel Mare, un alt renumit luptător anti-otoman, a oprit plata tributului. Nu imediat ce a luat domnia, pentru că nu era suficient de puternic pentru a face faţă otomanilor. Abia în 1473, a sistat plata tributului către turci. Cu alte cuvinte, marele voievod moldovean a plătit timp de 16 ani „taxa de protecţie” către otomani. Au urmat inevitabil războaiele. Au fost două decenii de încleştări cu otomani, majoritatea victorioase. Cu toate acestea, domnul moldovean a fost nevoit să se închine sultanului. În anul 1492, după numeroase războaie victorioase, Ştefan cel Mare plătea tribut turcilor. Nu mai puţin de 4.000 de ducaţi pe an, în schimbul păcii. „Aceste repetate atacuri (n.r. ale otomanilor), deşi neîncununate de succes, dovedeau însă un lucru: că Moldova, dacă nu se înţelegea cu turcii, nu avea să mai aibă linişte”, scria Constantin C. Giurescu.

De altfel şi Ştefan cel Mare presat de uriaşele armate otomane le scria veneţienilor în jurul anului 1486. ” Şi dacă Dumnezeu va vrea ca eu să nu fiu ajutat se vor întîmpla două lucruri: ori se va pierde această ţară, ori voi fi silit să mă supun păgînilor”, scria marele voievod. Pe lîngă plata tributului şi-a dat şi fiul, pe Alexandru, ca ostatic otomanilor. În cele din urmă şi-a sfătuit chiar urmaşii să aibă relaţii bune cu turcii, spunea voievodul, fiindcă sînt mai de încredere decît creştinii. Fiul său nelegitim, Petru Rareş, a încercat şi el să se războiască cu otomanii, dar a fost alungat de pe tron, iar capitala Moldovei cucerită de marele Suleiman Magnificul. Ioan Vodă cel Cumplit, un alt voievod moldovean, a oprit şi el plata tributului, dar a sfîrşit rupt în bucăţi de cămilele din armata otomană.

Neînsemnaţi în faţa puterii uriaşe a otomanilor

De altfel, Ţările Române, în afară de cîteva excepţii, precum Ştefan cel Mare, Mircea cel Bătrîn sau Mihai Viteazul, au fost zone uşor de ocupat şi de prădat pentru otomani. Turcii preferau însă de obicei să le ţină în sfera lor de influenţă şi să le folosească mai ales începînd cu secolul al XVII-lea din punct de vedere economic, pentru a-şi susţine propriul efort de război. Ţările Române aveau puţine şanse pe termen lung în faţa Imperiului Otoman şi din cauza problemelor de natură internă. Mai precis, aşa cum arată o serie de specialiştii, însăşi boierii români îi preferau pe turci şi pe domnitorii slabi, în defavoarea liderilor adevăraţi care le-ar fi putut îngrădi privilegiile şi a-i plimba prin războaie grele cu turcii.

”Dincolo de aceste încercări şi de luptele care au continuat, se poate spune că la 1462 cea mai mare parte a boierimii muntene a ajuns la concluzia că suzeranitatea otomană este răul cel mai mic”, preciza Bogdan Murgescu în „România şi Europa”. Mai apoi erau pretendenţii la tron. Majoritatea apelau la ajutorul turcilor şi îi invitau în ţară cu armatele. În schimbul ajutorului, deveneau marionete supuse, plătitoare de tribut şi care ofereau ajutor armat otomanilor. Un bun exemplu este Radu cel Frumos sau Ştefan Lăcustă în Moldova. Mai apoi voievozii care încercau să scuture jugul otoman erau lăsaţi singuri în faţa unei maşinării de război infernale.

Şi Mircea cel Bătrîn şi Ştefan cel Mare au încercat în zadar să ceară ajutor marilor puteri europene în lupta anti-otomană. În faţa turcilor rămîneau singuri. Iar armata otomană era bine pregătită, cu trupe de elită şi foarte numeroasă. În momentul în care Mircea biruise la Rovine cu mari pierderi, o altă armată otomană luase locul celei biruite de voievodul muntean obligîndu-l, deşi victorios, să fugă din ţară. La Ştefan cel Mare, după ce biruia o mare forţă otomană, cu mica armată sleită de puteri, era obligat să dea piept cu o alta. Fără ajutor de nicăieri. 

”Disproporţia de forţe era prea mare, iar înţelegerea puterilor creştine care ar fi trebuit să facă un front comun şi permanent era prea redusă. Aceeaşi amară experienţă o vor avea mai tîziu şi alţi eroi ai neamului în lupta pentru creştinătate”, scria Constantin C. Giurescu în lucrarea sa ”Istoria Românilor”. În afară de cîţiva voievozi războinici şi buni organizatori, majoritatea stăpînitorilor români ca şi boierii au fost supuşi otomanilor. Timp de 400 de ani, au plătit tribut, au luptat cînd le-au cerut turcii alături de ei şi mai apoi au ajuns să le facă pe plac stăpînilor însuşindu-şi moda şi obiceiurile lor. Şi asta începînd cu secolul al XVII-lea.

De la vasalitatea la supunere totală

O dată cu secolul al XVII-lea, otomanii subjugă aproape de tot Ţările Române şi îşi impun voievozii. Este vorba de domniile fanariote, cînd Moldova şi Ţara Românească se orientalizează, iar obligaţiile fiscale devin apăsătoare. Ţărănimea sărăceşte iar o elită greco-fanariotă trăieşte pe picior mare asemeni stăpînilor de la Istanbul. Abia la începutul secolului XIX revin domnii pămînteni. Suzeranitatea otomană rămîne însă pînă tocmai în 1877, cînd românii se scutură definitiv de ea în urma Războiului de Independenţă. În aceşti 400 de ani de supunere, se presupune că românii au plătit turcilor pînă în 1858, bunuri ce echivalează cu peste 200 de kilograme de aur. 

Cosmin PĂTRAŞCU ZAMFIRACHE, Adevărul.ro