de Mihail SEMUS

În încercarea de a îndrepta ceea ce consideră el a fi cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut, preşedintele rus riscă să provoace cea mai mare catastrofă a secolului nostru.

Cer iertare pentru titlu, dar preşedintelui ţării vecine-agresoare îi plac asemenea formulări colorate care trebuie să arate apropierea lui de popor şi umorul său. De puţină vreme Putin a devenit prea apropiat de poporul ucrainean. De o apropiere mortală. De aceea îmi vine să întrebuinţez asemenea formulări, dacă nu chiar permanent, atunci în orice caz mai des.

Pe toţi îi chinuie acum întrebarea: ce se întîmplă cu Putin? Ce scopuri urmăreşte? Unde se va opri? La Doneţk? La Kiev? Sau poate la Lisabona?

Dacă lăsăm deoparte emoţiile şi dezinformarea amestecată cu lacrimi şi muci despre „conaţionalii asupriţi”, ne apare o imagine destul de clară şi simplă. Scopul lui Putin nu s-a schimbat deloc de mai mulţi ani şi porneşte de la deja celebra lui convingere că „descompunerea URSS-ului este cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”.

Pentru Putin, refacerea Uniunii Sovietice nu reprezintă doar vorbe, public relations sau doar un război propagandistic, ci este scopul întregii sale vieţi. Iar premiul întîi în această lupta este Ucraina. Şi anume din mai multe motive : geopolitice, mentale, demografice, economice. Tocmai de aceea s-a arătat furios la culme că în trei luni nu a reuşit să termine cu „Maidanul” (opozanţii din Piaţa Independenţei din Kiev; n.tr.)? Cred că nici pînă în acest moment nu a putut înţelege cum de a fost posibil ca Ianukovici să fugă din ţară şi că premiul întîi al viselor sale imperiale este pe cale să-i scape din mîini. Putin pur şi simplu nu a mai putut să suporte această ruşine, nu a putut să renunţe la visul sau.

Din acest motiv a şi lansat în Ucraina „scenariul gruzin”, realizat cu succes în anul 2008, cu ocuparea ulterioară a Abhaziei şi a Osetiei de Sud. În Ucraina acest scenariu îi permite să smulgă Crimeea şi Sud-Estul Ucrainei, cu
descompunerea ulterioară a statului ucrainean unitar şi cu perspectiva de a controla întregul teritoriu al Ucrainei. Şi cu perspectiva indubitabilă de a include pămînturile ucrainene în „noul URSS”.

Singură condiţie de succes a unui asemenea scenariu era să apară o provocare armată (din partea ucrainenilor; n.tr.), asemănătoare cu reacţia nervoasă a lui Saakaşvili din anul 2088, în urmă căreia au murit militari ruşi, după care ruşii puteau, cu sufletul împăcat, să sară „în apărarea conaţionalilor lor ruşi”. Ajungînd chiar pînă la Tbilisi…

Numai că în Crimeea treaba s-a încurcat. Toţi provocatorii “pro-Rusia”, toţi “berkuţii” (trupe speciale de intervenţie ale poliţiei Ucrainei) nepricepuţi, toate babele „înnebunite”, nu au reuşit să creeze măcar o aparenţă de agravare a situaţiei şi de pericol pentru „conaţionali”. Toate mişcările demonstrative ale „militarilor de apartenenţă necunoscută”, toate încercările de a cumpăra, de a jigni, de a intimida militarii ucraineni nu au reuşit să provoace nici măcar o singură împuşcătură. Toţi bătăuşii plătiţi aduşi din Rusia nu au reuşit să provoace dezordine în Harkov, Doneţk şi Lugansk; au bătut nişte oameni nevinovaţi, au atîrnat „tricolorurile” lor (steagurile Rusiei; cele ucrainene sînt bicolore; n.tr.) şi au dispărut intr-o direcţie necunoscută. Pe scurt, au încercat să provoace dezordine, dar nu au obţinut efectul dorit.

Trădarea «amiralului» Berezovski, care s-a hrănit timp de 20 de ani din bugetul ucrainean (şi aş vrea să remarc că, judecînd după cum arăta, s-a hrănit cu mult succes!), iar acum s-a aruncat asupra unui alt castron cu mîncare, adaugă şi mai mult miros de mortăciune acestei misiuni „umanitare”. Berezovski se potriveşte de minune cu cei 9 băieţi din «Berkut», care şi ei şi-au încălcat cu bravură jurămîntul de credinţă faţă de poporul ucrainean.

Rămîne totuşi întrebarea: ce urmează ? Oare Putin se va opri cu adevărat? Nu, desigur. Mai ţineţi minte cum s-a desfăşurat opoziţia dintre Ianukovici şi „Maidan”? Imediat ce părea că situaţia a atins apogeul şi s-a ajuns la un punct de cotitură, a avut loc un deznodămînt absolut stupid care a dus la noi şi noi victime. Se pare că în acest „al doilea război al Crimeii” se poate ghici o „strategie” identică. Se pare că în noaptea următoare Putin va avea o criză de isterie, cerînd militarilor săi să „rezolve odată problema”. Urgent. Cu orice preţ. Căci în lumea lui învingătorii nu sînt judecaţi.

Aşa că, în următoarele ore, deplasările „paşnice” ale ocupanţilor ruşi trebuie să se încheie cu ceva concret. De exemplu cu scufundarea unor nave ale flotei militare a Ucrainei în rada golfului din Sevastopol. Sau cu „acţiuni militare” televizuale dintre soldaţii ruşi eliberatori şi „fasciştii ucraineni” (ar merge şi aruncarea în aer a vreunei case de pe Şoseaua Crimeii din Belgorod (în Rusia, la graniţă cu Ucraina) şi găsirea la faţă locului a unei banderole aparţinînd „fracţiunii fasciste din Ucraina”).

Cazul ideal ar fi ca finalul să fie Sevastopolul cucerit integral şi o Crimee în extaz. Dacă aşa se va şi întîmpla, Putin nu se va opri. Va urma atacul asupra Luganskului, Zaporojie, a Hersonului, Nikolaevului (capitale ale unor regiuni din vecinătatea Crimeii), întrucît Crimeea nu poate să supravieţuiască fără acestea. Ea are nevoie de comunicaţii cu Rusia, comunicaţii care trec prin teritoriul Ucrainei.

De aceea, chiar daca actuala aventură va fi dejucată, acest lucru nu va aduce linişte Ucrainei. Vrei pace – pregăteşte-te de război. Din păcate, acesta este cazul nostru.

Mihail SAMUS (Михаил Самусь), analist la Centrul de Studii pentru Conversiunea Armatei şi Dezarmare, Kiev.

Traducerea: Pincu SFARTZ

(Preluat de pe site-ul revistei ACUM)