Alte „realizări” ale tranziţiei moldoveneşti

Prin decizii pripite luate de statalişti moldoveni în perioada tranziției moldoveneşti, în Chisinău au apărut denumiri de străzi pe care omul instruit şi cinstit se ruşinează sa le pronunțe. Una din ele poartă numele unei secte iudaice. O altă stradă din Chişinău şi-a primit denumirea de la un cărturar moldovean contemporan cu evenimentele din 1848 şi 1859 din Țările Române, care atunci n-a înțeles şi nu a susținut cerințele înaintate ale scriitorilor paşoptişti şi unionişti. „Un autor sclav al Regulamentului Organic”, care socotea că generalul rus Pavel Kiseleff „s-a consacrat fericirii moldovenilor”, că acesta „a aşezat în Moldova bazele prosperității”, că Moldova este „o țară fericită, prin natura sa şi prin protecția mărinimoasă a Curții Imperiale Ruse”, deşi identitatea națională a moldovenilor dintre Prut şi Nistru era reprimată sistematic şi cu brutalitate de către autoritățile țariste. O persoană subjugată de pretinsa mărinimie rusească, „o figură literară stranie şi nu îndeajuns de bine înțeleasă” (George Coşbuc). Un traducător şi prelucrător de fabule de Fontaine şi un compilator de satire aparținînd poeților polonezi Ranicki şi Mickiewicz.

O altă stradă din Chişinău a primit numele unui cărturar moldovean care a colaborat atît cu Ohranka - organ secret de supraveghere polițienească în Rusia prerevoluționară, cît şi cu N.K.V.D.-ul sovietic, a unui fals ”susținător al aspirațiilor naționale”, care a lucrat pentru autoritățile țariste din gubernia Basarabia (mai precis, ”a activat ca cenzor al tuturor publicațiilor româneşti care soseau în Rusia şi ca corespondent oficial al Agenției telegrafice din Petersburg pentru gubernia Basarabia”) şi care în anul 1940 a colaborat cu serviciile secrete sovietice, denunțindu-i pe membrii Sfatului Țării ca duşmani ai statului sovietic.

Altei străzi i s-a atribuit numele unui mitropolit pe care biograful său îl considera drept ”coadă de topot în mîinile ruşilor”.

O altă “performanţa” a tranziției moldovenesti este repunerea in drepturi a Partidului Comunist al Moldoviei (P.C.M.), sub denumirea de Partidul Comunistilor din Republica Moldova. Inițiatorul acestei „performanţe” este Petru Lucinschi, care pe atunci deţinea functia de preşedinte al Prezidiumului Parlamentului Republicii Moldova. Legalizarea P.C.R.M. nu s-a facut prin votul Parlamentului, ci prin hotărîrea Prezidiumului Parlamentului din 7 septembrie 1993. În timp ce partidele comuniste din ţarile ex-comuniste din Europa Centrală s-au reformat autoproclmindu-se drept social-democrate, şi autodefinindu-şi doctrina politică drept social-democrată, Partidul Comuniştilor din Republica Moldova s-a lăsat atras de ideologia şi practica fostului P.C.U.S.

O “realizare“ a tranziţiei moldoveneşti este şi apariţia noilor partide politice. Spre deosebire de noile partide politice din Polonia ex-comunistă, de exemplu, care s-au format din membri vechi ai opoziţiei faţă de regimul comunist (partidele istorice) şi din membri ai noii opozitii anticomuniste (mişcarea „Solidarnosc”), noile partide politice din Republica Moldova s-au constituit din membri de frunte ai fostului P.C.U.S. sau ai fostului P.C.M. În fruntea noilor partide politice de la noi au ajuns persoane cu mentalitate sovietică. În condițiile tranziției moldoveneşti, toate partidile politice au reuşit să-şi formeze echipe de lideri tineri, bine pregătite din punct de vedere politic, care nu diferă de echipele politicienilor mai în vîrstă. De obicei, persoanele tinere se înscriu în partid din rațiuni de oportunism. ”Cei şapte magnifici” ai P.P.C.D. se pregătesc să ducă mai departe politica lui V.N.Voronin, preşedintele partidului communist. În P.D.M. şi P.L.D.M. continuitatea politică se asigură, respectiv, prin Marian Lupu, Chiril Lucinschi şi Natalia Snegur-Cherman.

Diaspora moldovenească a luat naştere tot în perioada fără de sfîrşit a tranziției moldoveneşti, în perioada guvernării comuniste (2001-2005), cu scopul de a împiedica apropierea emigranților moldoveni de diaspora românească – apropiere socotită de comunişti păgubitoare pentru statalitatea moldovenească, „limba moldovenească”, „națiunea moldovenească”. Comunistul Victor Stepaniuc declara, cînd era la guvernare: „Legătura noastră cu diaspora moldovenească trebuie să întărească statalitatea moldovenească”.

Timp de peste două decenii guvernările moldovene post-sovietice luptă, prin vorbe şi declarații, pentru eradicarea corupției. Drept urmare, flagelul se extinde şi se înrădăcinează din ce în ce mai tare, cuprinzînd toate păturile sociale, toate domeniile de activitate, pentru că chiar guvernanții sînt acei care o practică şi o favorizează.

Ion STAFI, profesor de istorie