Era anul 1945, iar în laboratorul companiei Raytheon, din Massachusetts, se auzeau țiuituri metalice, motoare de înaltă frecvență și un zgomot ciudat care părea că vine din pereți. Percy Spencer, un inginer autodidact, se ocupa de dezvoltarea radarelor pentru Armata americană, o tehnologie nouă, folosită în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Într-o zi, în timp ce lucra lîngă un magnetron (tubul care generează microunde pentru radar), Spencer a observat ceva straniu: ciocolata din buzunarul halatului său începuse să se topească. ”Ce naiba...?” a murmurat el, scoțînd bucata lipicioasă din buzunar.
Nu era nici un semn că mașina s-ar fi supraîncălzit. Atunci, de unde venea căldura?

Curios din fire, Spencer a decis să testeze fenomenul. A adus o pungă de boabe de porumb și a pus-o în fața magnetronului. Cîteva clipe mai tîrziu, s-a auzit un poc, apoi altul, apoi o explozie de boabe sărite peste tot. ”Am fost primul om care a văzut porumbul plesnind din cauza microundelor”, avea să povestească ulterior zîmbind. A doua zi, a adus un ou crud. L-a pus lîngă magnetron, iar oul a explodat, acoperind un tehnician curios cu gălbenuș fierbinte.

Era clar: microundele generau căldură în interiorul alimentelor, nu la suprafață.
O descoperire complet accidentală, dar revoluționară. Spencer a început imediat să lucreze la o cutie metalică care să poată conține și controla microundele. A adăugat o sursă de magnetron și a descoperit că, în doar cîteva secunde, un sandviș sau o supă se încălzeau perfect.

În 1947, Raytheon a lansat primul model comercial de cuptor cu microunde, numit Radarange. Avea doi metri înălțime, cîntărea peste 300 de kilograme și costa cît o mașină nouă, dar tehnologia era născută. Anii au trecut, iar în anii ’60, odată cu miniaturizarea componentelor, cuptorul cu microunde a ajuns în bucătării din toată lumea.

Ceea ce face povestea lui Spencer și mai uimitoare e că nu a avut nici o educație formală.
A crescut într-o familie săracă din Maine, a renunțat la școală la 12 ani și a învățat totul singur. La 18 ani lucra deja ca tehnician la o fabrică de electricitate, iar mai tîrziu, la Raytheon, era considerat „omul care repară tot ce alții strică”. A primit peste 300 de brevete în timpul carierei sale, de la echipamente radar la sisteme de control automat. Dar invenția care i-a făcut numele nemuritor a fost cea pe care nici măcar n-a intenționat s-o facă. (Sursa: Internet)