Autor: Constantin OLTEANU

Nu este treaba mea să dictez temele de discuţie într-o societate, însă în calitatea pe care o am - de ziarist - pot totuşi influenţa lucrurile. Acum se vorbeşete despre orice: despre îngheţuri la sol, preţuri la harpacică, fotbal, gropi pe carosabil, dar numai nu despre pîiine. Problemele pe care le suportă acum producătorul de pîne sînt însă extrem de grave, indiferent de locul în care se află brutăria sau producerea respectivă: la Ciocana. La Botanica, la Cahul, Orhei, Bălţi sau în altă parte. În linii mari, indiferent de forma de proprietate a întreprinderilor respective.

Am scris şi cu alte ocazii la acest subiect, dar tăcerea care a urmat mă face să insist cu accente suplimentare.

Deşi pîinea este un idicator credibil al condiţiei materiale a cetăţeanului, dar şi al grijii pe care statul o manifestă în raport cu oamenii, de cele mai multe ori implicările de ordin administrativ generează constîngeri greu de sportat. Prin politicile pe care le promoverază, statul abordează diferit producătorii de pîine. Mai mult decît atît, factorul politic domină asupra factorului economic. Sîntem cu toţii martori ai unui neîntrerupt proces de majorare a preţurilor la resursele energetice, însă preţul pîiini rămîne neschimbat de mai mulţi ani. Utima majorare a preţuului pîinii s-a produs în anul 2003, ca urmare a secetei cumplite din acel an. Dar la numai cîteva luni după aceasta, s-a cerut reducerea preţului la pîinea socială la 1,90 lei, iar din februarie 2009 – la 1,50 lei. Decizia executivului vizează în mod special pîinea comercializată în raza municipiului Chişinău. În felul acesta, producătorul din capitala ţării este silit să activeze în condiţii evident diferite de cele în care activează restul brutăriilor. Prin ceea ce face, statul încearcă să demonstreze o preocupare aparte faţă de păturile social vulnerabile, însă pînă la urmă se constată că efectele acestei preocuipări sînt egale cu zero. În priml rîd nimeni nu poate garanta că pîiinea socială ajunge în mod sigur la cei săraci. Mai mulţi vînzători din capitală s-au arătat sceptici, spunînd că dimineaţa vin practic aceeaşi cumpărători, despre care nu poate spune nimeni că o guc greu. “Nu ştiu ce fac cu pîinea, zice o vînzătoare, dar o cumpără permanent. Poate o vînd altora, poate o dau la păsări, la animale. Din ceea ce ştiu eu, mulţi oameni cu adevărat săraci nici nu vin la magazin”. Oameni avizaţi în domeniu spun că această mimare a protecţiei sociale are un singur efect – generează pierderi de producţie. Surse apropiate societăţii Franzeluţa afirmă că pierderile pe care le suportă acest producător la producerea pîiinii sociale sînt de ordinul milioanelor. Mult mai corect ar fi – şi din considerente de natură economică, dar şi morală - ca statul să stabilească o compensaţie lunară de 30-50 de lei pentru cei nevoiaşi. În felul acesta cetăţeanul ar putea alege pîine de calitate mai bună. Fără să fie silit să consume doar un anumit tip de produs. E de amintitt că administraţia Chişinăului operează cu asemenea indemnizaţii pentru transportul public, ceea ce înseamnă că modelul poate fi preluat uşor. Anumite categortii de locuitori ai capitalei cu venituri mici primesc o anumită sumă de bani pentru a se putea deplasa cu transportul public din Chişinău. Nimeni nu le arată în ce să urce – în troleibuz sau în autobuz, iar operatorii din transport nu stau cu mîna întinsă în aşteptarea ca cineva să le acopere pierderile.

O altă problemă care marchează dureros rezultatele econimice ale brutarilor ţine de şocurile generate de fluctuaţia preţurilor la făină, preţuri care decurg din cele stabilite pentru grîu. În toamna anului trecut preţul grîului trecea puţin peste 2 lei, iar asta anunţa un an cît de cît bun pentru brutari. Dar bucuria a fost scurtă de tot. Grîul moldovenesc a curs inexplicabil de repede spre portul Giurgiuleşti după care preţul făinii a crescut şi el. Brutarii au propus de mai multe ori crearea de către stat a unui fond de intervenţie, ceea ce ar însemna că statul cumpără grîu cînd preţurile sînt uşor de suportat şi îl vinde îatunci cînd se crează deficit pe piaţă. E un instrument sigur de stabilizare a preţurilor fără intervenţii administrative. Dar statul nu aude nici o propunere. Mai mult decît atît, calitatea făinei produsă din grîul moldovenesc cedează celei din Ucraina, Rusia sau România. Se crează impresia că ne interesează doar cantitatea de grîu, nu şi calitatea lui.

Există şi o categorie de “experţi” care susţin că producătorii de pîine nu au dreptul să ceară optimizarea preţurilor, deoarece aceştia beneficază în fiecare an de ajutoare de la stat.

Ne-am documentat în măsura în care producătorii s-a arătat deschişi să discute. Cei de la “Franzeluţa” au recunoscut că au primit un asemenea ajutor în anul 2004, an în care la întreprinderile din Chişinău au intrat două mii tone de făină. În 2014 bunăoară nu au primit nici un kilogram de grîu, iar situaţia se poate repeta şi în acest an, chiar dacă făina este cumpărată acum la preţuri mult peste cele presupuse anterior.

Dar să revenim la acel şir de “corecţii” pe care le face statul în activitatea brutarilor. O hotărîre de guvent din martie 2012 soliciită asigurarea fortificării cu fier şi acid folic, pînă în 2015, a întregii cantităţi de făină importată sau produsă aici şi folosită la coacerea pîinii. Da, este vorba de sănătatea cetăţeanului. Dar şi de costuri suplimentare este vorba. Am căutat pe rafturile alimentaarelor pîine fortificată. Cumpărătorii din afara capitalei nu ştiu de aşa ceva. Cei de la Chişinău o pot cumpăra, dar nu ţin cont dacă e sau nu fortificată pîinea cu care merg acasă. Franzeluţa produce opt feluri de pîine fortificată. O obligă hotărîrea guvenului. Îi obligă şi pe ceialţi, însă arbitrul care supraveghează respectarea regulei nu fluieră pentru toţi. Statul cere producerea pîinii fortificate, dar nu şi consumul ei. În şcoli, la grădiniţe, în universităţi, în armată, în maternităţi se consumă pur şi simplu pîiine. Legea cu privire la achiziţii se face atentă doar la preţul produsului, nu şi la calitate.

E vorba de acele jumătăţi de măsură dar şi despre o atitudine de gravă nepăsare faţă de pîinea zilelor noastre. Dovadă e şi Hotărîrea de guvern nr. 547 din august 1995 prin care se stabileşte că, pentru “pîine şi produsele de panificaţie liumita adaosului comercial nu va depăşi 10 la sută”. Alimentarele practic nu au nici un venit din comercializarea pîinii. “Mai mult din milă de oameni o vindem, îmi spune o vînzătoare. Că fără pîine, cum să trăieşti! Omul vine după pîine, dar de vreme ce a intrat în magazin, mai ea o sticlă cu apă, nişte salam, o bere.”

Dar există milă şi există interes. Ar fi robabil absolute gospodăreşte ca îăn Chişinău să apară mai multe gherete în care să se comercializeze poate în exclusivitate produse de panificaţie. Aşa cum există reţele de gherete pentru ţigări, pentru flori, pentru mezeluri. Va oamenii să poată, în drum spre casă, cumpăra o pîine. Pur şi simplu o pîine. Ca să-l obligăm să intre în marile centre comerciale care, de multe ori, nu-i sînt în drum.

Spuneam la începutul acestui text: nu-i treaba mea să dictez temele. Ar fi totuşi ceva de adăugat: e treaba noastră totuşi să avem pîine pe masă. Pîine bună, pîine de care dorim noi, pîine prin care ţăranului, morarului, brutarului să le fie răsplătită munca ca să nu-i găsim într-o bună zi printre cerşători.