Amintirea Uniunii Sovietice: Cum s-a format gigantul rusesc prin copierea Occidentului

Departe de a fi o reaşezare fundamentală a sferelor de influenţă geopolitice, evenimentele care au însîngerat pe parcursul acestui an Ucraina sînt, mai degrabă, o încercare disperată a „geniului rus“ de a reface „splendoarea“ pierdută a Uniunii Sovietice, vîrf al tentativei utopice în istoria umanităţii. Generaţiile viitoare vor studia fascinate această societate ca pe una dintre cele mai bizare făptuiri ale omului.

Prin „geniu“ înţeleg spiritul unei naţiuni, aşa-numitul „geist“, conform terminologiei lansate de romantici (care au inventat cuvîntul „geniu“ plecînd de la arabul „djin“, „duhul din sticlă“). Odată trezit de Romanovi, în speţă de Petru cel Mare, duhul stepelor nu a mai intrat niciodată înapoi şi este de presupus că nici nu o va face prea curînd. Istoria Rusiei, de la ţarul Petru I încoace, nu este altceva decît o permanentă tentativă a uriaşului imperiu oriental de a imita Occidentul, de a-l prinde din urmă, de a-l copia sau, în cel mai rău caz, de a-l maimuţări.

Cheiurile Nevei vs. gheţurile Siberiei

Puţine sînt momentele încununate de real succes de-a lungul acestei epopei satanice care durează de peste trei secole, a nenorocit irecuperabil jumătate de Europă şi s-a soldat cu sute de milioane de victime. În primul rînd, magnifica capitală Sankt Petersburg, rod al perseverenţei, viziunii ieşite din comun şi geniului politic al lui Petru cel Mare. Mai putem menţiona anii ’20 ai secolului trecut, cînd politica economică de liberalizare, aşa-numitul NEP, a dat timide roade, reînnoind speranţele în victoria reală a revoluţiei. Şi, desigur, marea cultură rusă, excelînd în toate domeniile, care are-n germene imitaţia Occidentului şi sfîrşeşte prin a-i da acestuia lecţii.

Revenind la NEP, totul a fost însă strivit repede de cnutul lui Stalin, cea mai teribilă expresie a despotismului de tip asiatic din istorie (cel puţin în ce priveşte scara uriaşă la care s-a manifestat, şi aici însă concurînd cu China maoistă; probabil rezultatele experimentelor comuniste din Cambodgia şi Coreea de Nord sînt mult mai intense, ţinînd cont de numărul mai redus al populaţiei asupra căreia s-au aplicat). Din acel moment, Uniunea Sovietică a fost construită cu ajutorul „modului de producţie asiatic“, de la înşişi Marx şi Lenin citire.

Revoluţia Diavolului

Pentru a se extinde cît de mult posibil (scopul iniţial trasat de Petru era Bosforul/Constantinopol şi ieşirea la Mediterană, şi acesta nu a fost propriu-zis atins niciodată, în pofida numeroaselor războaie ruso-turce din primele două secole de expansiune), fostul cnezat moscovit avea nevoie de o ideologie care să-i susţină şi să-i justifice ambiţiile de înglobare a noi teritorii, aşa cum se întîmplă de cînd există imperii pe pămînt (inclusiv pentru actualul imperiu american, care probabil a găsit cea mai sofisticată vulgata din istorie).

A fost mai întîi cea a panslavismului şi a ortodoxismului militant („Moscova – a treia Romă“, după cea antică şi Bizanţ, era sloganul ţarilor, dar şi al tuturor intelectualilor ruşi), apoi a fost rîndul bolşevismului, internaţionalismului proletar şi al revoluţiei mondiale, timp de 70 de ani cît a durat Uniunea Sovietică. După cum s-a teoretizat de numeroase ori, bolşevismul a fost o religie pe dos, inversată, care, sub aparenţa de raţionalism, apela la cele mai iraţionale credinţe şi instincte ale omului („În această revoluţie va trebui să-l trezim pe Diavol în sufletul oamenilor, să aţîţăm patimile cele mai josnice“ – Bakunin).

Între Europa şi Asia

Aşadar, cred că cei care se tem că evenimentele din acest an de cotitură 2014 reprezintă începutul unei noi lumi bipolare, mai exact multipolare, în care Federaţia Rusă ar putea avea din nou rolul pe care l-a jucat pînă în 1991, se înşală. În momentul de faţă, Rusia nu mai are nimic nou de propus restului lumii, aflîndu-se într-un total faliment ideologic şi economic. Pentru a nu ştiu cîta oară, conglomeratul de etnii de la Est a ratat tentativa de reală europenizare şi nu face altceva decît, pe cît posibil, să copieze Vestul, cu rezultatul previzibil al unei maimuţăreli.

Poate viitorul pol de putere va fi cel al Chinei şi al Extremului Orient, poate nu, n-am de unde să ştiu. Conflictul dintre Rusia şi Occident văzut ca conflict dintre civilizaţii mi se pare însă exagerat (adevăratul conflict al Occidentului este cel cu Statul Islamic, pentru că acela propune, inclusiv cetăţenilor vestici, ceva radical diferit): Imperiul Rus nu este altceva decît o clonă eşuată a Europei Occidentale, un fenomen teratologic (de patologie subterană) al modernităţii europene.

O lume dispărută

Acestea fiind spuse, trebuie să mai înţelegem ceva: ce a însemnat, timp de 70 de ani, defuncta Uniune Sovietică pentru cei care au avut norocul / ghinionul să trăiască în ea, mai ales în cea de-a doua jumătate a sa de existenţă, cea de după moartea lui Stalin, implicit cea a unei oarecari liberalizări, slăbiri a şurubului. Din fericire, noi românii (sau, cel puţin, cea mai mare parte a noastră, dacă-i includem şi pe basarabeni) nu am avut „norocul“ să facem parte din această URSS (deşi puţin ne-a lipsit, la urma urmei am trăit la frontiera estică a ei), prin urmare sîntem tentaţi să trecem cu buretele, neînţelegîndu-l, peste un întreg mod de viaţă care s-a desfăşurat multă vreme în proxima noastră vecinătate.

Nu trebuie altceva decît să citim literatură sovietică din perioada respectivă sau să vedem filmele care au făcut gloria cinematografiei sovietice pentru a sesiza – la nivel de detalii, dincolo de subiectul propriu-zis – cum „respira“ plămînul acestui uriaş organism care era Uniunea Sovietică, un „stat al muncitorilor şi ţăranilor“ (sic) care se întindea de la Baltica pînă la Pacific şi de la Cercul Polar pînă sub Caspica, în zona subtropicală, şi cuprindea zeci, dacă nu sute, de etnii, unificate de limba şi cultura rusă.

O utopie ruinată

Răsfoind paginile sau revăzînd peliculele, cu toatele deteriorate de vreme, îţi dai seama că era vorba de un uriaş continuum, în care nu exista nicio diferenţă (decît una formal-administrativă) între Rusia, Ucraina sau Kazahstan, în care localităţi ca Harkov, Kiev, Minsk, Tbilisi, Baku, Alma-Ata sau Samarkand erau legate într-o reţea care nu era una formală, ci funcţiona într-un mod organic, în care zone precum Crimeea sau staţiunea Soci erau unele în care oricine ajungea măcar o dată în viaţă.

Prin urmare, este aberant să ceri acum, nu atît rusului, cît cetăţeanului ex-sovietic, să meargă în Crimeea sau la Harkov cu paşaport şi viză de Uniunea Europeană, dar este o greşeală pe care occidentalul o s-o înţeleagă cu greu. Nu vreau să intru în prea multe detalii, ele pot fi găsite, aşa cum am spus, în paginile sau peliculele care acum sînt deja istorie. Deşi nu am fost propriu-zis nici contemporan, nici inside (din interior; nota red.)USSR, am avut întotdeauna o slăbiciune şi un interes pentru ficţiunile provenind din acest spaţiu şi pentru spaţiul eurasiatic în sine, pe care încerc acum să mi le explic.

Tentaţia utopiei

Nu este greu de ghicit care este principalul motiv pentru care URSS-ul fascinează şi va fascina, probabil, şi generaţiile viitoare: este anvergura utopică fără precedent a proiectului, faptul că el s-a auto-constituit încă de la început ca „cea mai avansată societate din lume şi din istorie“, model atît pentru restul lumii cît şi al viitorului comunist. Nucleul utopic este, aşadar, mult superior altor societăţi, construcţii mai mult sau mai puţin similare, precum Statele Unite ale Americii, Al Treilea Reich sau Uniunea Europeană, fiind, în cazul URSS, explicit şi manifest. Este cu atît mai mare şi mai fascinantă căderea, prăbuşirea acestei utopii care se auto-identifica cu viitorul omenirii, falimentul total care înconjoară finalul Uniunii Sovietice şi al comunismului internaţional.

Instructive sînt mai ales lecturile din literatura de aşa-zisă „anticipaţie“, SF-urile cu alte cuvinte, provenind din fostul bloc comunist, mai ales cea sovietică (cărţile de început ale fraţilor Strugaţki sînt plasate într-un viitor în care URRS-ul cuprinde întreg Pămîntul, iar societatea interstelară este una comunistă; nici Stanislaw Lem nu duce lipsă de astfel de opere de început; fascinanţi sînt şi românii Sergiu Fărcăşan, Victor Kernbach sau Vladimir Colin). Departe de a fi o proiecţie a viitorului (mai exact, avem de-a face cu o radiografie a felului în care era privit şi visat pe atunci acest viitor), respectiva literatură dă seamă cu mare acurateţe despre mentalitatea şi felul de a gîndi ale unui trecut definitiv dispărut, aşadar studiul ei are de-a face mult mai mult cu trecutul, cu istoria, cu „proiectele de viitor“ decît cu viitorul propriu-zis.

Vedi Gagri e poi muori...

La recentul festival al filmului rus, în cel puţin trei pelicule personajele beneficiau de un sejur la Gagri, la malul mării, pe care-l percepeau ca pe ceva de la sine înţeles. Complet novice, m-am informat şi am aflat că Gagri (mai acurat, Gagra) este un oraş de pe ţărmul estic al Mării Negre, situat în Abhazia, actuala provincie secesionistă faţă de Republica Georgia, oraş-staţiune în care a existat una dintre cele mai populare destinaţii de vacanţă pe timpul Uniunii Sovietice.

Construită de ducele Oldenburg în 1903, ca o distracţie pentru înalta societate, staţiunea a fost indicată, în 1919, de Lenin ca una a „clasei muncitoare“ şi extinsă pînă la a deveni un must al cetăţeanului sovietic.

Aici a avut loc şi aşa-numita Bătălie de la Gagra, crucială în conflictul georgiano-abhaz din anii 1992-1993. Nu doar războiul sau inevitabila dispariţie a sistemului de vacanţe sindicale din întreg blocul estic au dus, cred, la degradarea şi abandonarea splendidei staţiuni de pe vremuri, ci şi dispariţia a însuşi spiritului Uniunii Sovietice, oboseala şi vlăguirea elanului utopic pînă la extincţia sa totală. Imaginile cu clădirile resort-ului de la Gagra ruinate şi invadate de vegetaţie mi se par paradigmatice pentru splendoarea apusă şi utopia ruinată a Uniunii Sovietice în totalitatea sa. Se spune că, în nu mai mult de 50 de ani, natura îşi ia revanşa şi construcţiile abandonate nu mai pot fi observate din aer, fiind acoperite de vegetaţie, iar aici au trecut deja peste douăzeci de ani.

Chişinău, o Hiroşimă a Estului

Uităm prea des că, în ultimele două secole, adică de la 1812 încoace (cînd Moldova orientală – sau, dacă preferăm, Basarabia, termen inventat de ruşi extinzînd denumirea autohtonă a sudului ţinutului, adică a Bugeacului – a fost cedată de Franţa napoleoniană Imperiului Rus; puţin a lipsit ca ruşii să nu capete atunci întreaga Moldovă, ba chiar ambele Ţări Române), Basarabia nu a aparţinut statului român decît timp de aproximativ două decenii, şi atunci a avut cea mai proastă administraţie, fiind mai ales teritoriu de „exil“ punitiv pentru tot soiul de Ragaiaci.

Este motivul pentru care ruşii renunţă atît de greu la acest teritoriu, pe care-l consideră de drept al lor. Vizita pe care am făcut-o la Chişinău mi-a arătat că, oricît de filoromâni ar fi oamenii, ei sînt tributari – prin studii, formaţie, mod de viaţă etc. – unei alte culturi, în speţă cea de sorginte sovietică, centrată la Moscova. Mai ales perioada sovietică de după război, prin duritatea sa extremă, a anihilat complet orice urmă a românităţii reale, aceasta fiind acum mai mult un citat cultural din partea oamenilor bine informaţi, decît ceva cu adevărat viu şi funcţional în mod organic. Desigur, un efort al României coerent şi în sensul interesului naţional ar putea estompa, aproape anihila, această imensă diferenţă culturală pe parcursul a 50-100 de ani, dar de unde să aibă România resurse pentru un astfel de uriaş elan naţional?

Ismail, oraş al ţarilor

Am vizitat şi oraşul Ismail, important centru urban pe timpul dominaţiei otomane asupra Bugeacului (acesta a mai aparţinut Ţărilor Române şi în intervalul 1856-1878, în cadrul celor trei judeţe, Cahul, Bolgrad şi Ismail), acum în Republica Ucraina, şi această vizită a fost chiar mai instructivă. Arhitectura imperială ţaristă se observă şi în Chişinău, pe ici-colo, dar se observă mult mai vizibil în Ismail, oraş mult mai important pentru imperiu la momentul anexării Basarabiei (dar mai puţin important la momentul încheierii celui de-Al Doilea Război Mondial, de aceea a scăpat de raderea de pe faţa pămîntului, în beneficiul arhitecturii muncitoreşti, care i s-a întîmplat Chişinăului).

By the way (apropo; nota red.), noi nu avem arhitectură imperială în România (pînă şi bulgarii au splendida Varna), cu excepţia oraşelor transilvane, dar, ce să vezi, acelea nu sînt expresia „geniului românesc“, ci a celui german sau maghiar. Pe de altă parte, avem în Ismail toate toposurile caracteristice întregului spaţiu sovietic: monumentul dedicat Marelui Război pentru Apărarea Patriei, constînd într-un tanc cu ţeava îndreptată ameninţător asupra potenţialului duşman, cultul eroului necunoscut, secere şi ciocane la greu, ca şi la Chişinău etc. etc. Şi acum, întrebarea: ce au toate acestea în comun cu România, cu specificul nostru naţional (în cazul în care – unii dintre noi – ne vom încăpăţîna să considerăm toate aceste teritorii ca fiind româneşti)?

Istoria în marş

L-am auzit pe Mircea Druc spunînd, cu ocazia acestor alegeri, că dacă Ianukovici nu s-ar fi „răzgîndit“ la Vilnius şi ar fi semnat cu UE aşa cum promisese, nimic nu s-ar fi întîmplat din ce a urmat ulterior, de la EuroMaidan pînă la secesiunea Donbasului şi războiul aferent. Personal, nu cred. Poate anexarea Crimeii şi conflictul din regiunile Doneţk şi Lugansk nu ar fi survenit chiar imediat, pentru că ar fi făcut prea evidentă motivaţia reală a acţiunilor (apropierea Ucrainei de UE, sau „aproprierea“ Ucrainei de către UE), dar cu siguranţă un alt pretext s-ar fi găsit foarte repede.

Incredibila lovitură de stat de la Kiev din februarie (sau, dacă vrem să fim mai blînzi, revoluţie victorioasă) a fost momentul ideal pentru a acuza noul regim ucrainean de „fascism“, or în spaţiul ex-sovietic o astfel de acuzaţie atîrnă foarte greu. Scenariul din Donbas este identic cu cel din Republica Georgia (Abhazia şi Osetia de Sud) şi din Republica Moldova (Transnistria) şi el a fost planificat de Vladimir Putin încă din momentul nefericitei reuniuni NATO de la Bucureşti din 2007. Îndepărtarea lui Ianukovici din scaunul de la Kiev a dat doar semnalul activării acestuia. În plus, la al cui ordin s-o fi decis oare Ianukovici să se răzgîndească şi să nu mai semneze cu UE?

De la „Novorossiya“ de ieri la cea de azi

Dacă ne uităm pe hartă, vedem cît de lipsită de sens a fost decizia de la Bucureşti a responsabililor NATO din 2007. Potenţiala extindere a NATO în Ucraina (în paralel, şi a UE) şi în Georgia arată ca două pumnale înfipte, la vest şi la sud, în coasta Rusiei. Ce treabă are Uniunea Europeană cu nesfîrşita stepă ucraineană şi unde gem valorile europene printre minerii din bazinul Donbasului? Decizia de includere a Georgiei în NATO are la bază (pe lîngă incontestabila poziţie geostrategică) doar existenţa, la acea vreme, a unui regim politic favorabil (de altfel, propulsat la putere tot de Occident).

Totul ar fi fost însă OK dacă Occidentul ar fi avut tăria, forţa, puterea necesare pentru a susţine aşa ceva, dar evenimentele din acest an nu dovedesc decît slăbiciune, lipsă de viziune strategică şi incapacitate de a înţelege ce se întîmplă. Nu poţi să încerci să-i blochezi Rusiei ieşirea la Marea Neagră şi accesul la Crimeea, obţinute încă de pe vremea Ecaterinei cea Mare, şi să te aştepţi să nu reacţioneze. Odesa, port la Marea Neagră (cîntat, la sfîrşitul anilor ’60, pînă şi de Bee Gees), este un oraş înfiinţat şi construit de ruşi, după ce Ecaterina cîştigă aceste teritorii de la turci (mai exact, la sfatul aventurierului de origine europeană Deribas). Conceptul de „Новоро́ссия“/„Novorossiya“ / „Noua Rusie“ apare în acele vremuri tocmai pentru a marca „no man’s land“-ul (ţara nimănui; nota red.) care era anterior aici. A crede că poţi să scoţi Rusia din teritorii pentru care s-a luptat toată existenţa sa, precum Crimeea şi, respectiv, Caucazul, este o greşeală şi o expresie a opacităţii politice de care suferă Vestul. Fraza lui Lenin de după primul război mondial, „Dacă pierdem Ucraina, pierdem totul“, ar trebui înţeleasă şi explicată fiecărui geostrateg de ocazie din Occident.

Fasciştii Estului

Pe de altă parte, Republica Ucraina nu a existat niciodată şi nu există nici acum în afara conexiunii cu Uniunea Sovietică, este un pur produs al sovietismului cu tot ce implică el. Toată actuala elită şi oligarhie ucraineană provine din cea sovietică, nu din altă parte. Stat compozit, eteroclit şi artificial, actuala Ucraină este o monstruozitate născută pe ruinele fostei Uniuni Sovietice, garnisită cu teritorii de margine înglobate cu forţa de fostul imperiu, dar pe care naţionaliştii ucraineni nu le revendicaseră în niciun caz la sfîrşitul primului război mondial.

Se vorbeşte mult, pe bună dreptate, de Holodomor, dar acesta nu trebuie considerat o crimă, un genocid al ruşilor împotriva ucrainenilor, ci o crimă a bolşevicilor ruşi şi ucraineni asupra propriului popor. Să nu uităm că, după dezmembrarea Uniunii Sovietice, Republica Ucraina s-a dovedit unul dintre statele cele mai fasciste şi intolerante la adresa minorităţilor care există în prezent (nu numai la adresa românilor, dar în primul rînd la a lor), şi aşa este şi în ziua de azi. În aceste condiţii, de ce i-ar păsa Europei că Ucraina pierde cele două oblast-uri din est, în mod justificat după părerea mea?

Doinel TRONARU, Adevărul.ro