Dacă s-ar face un clasament al marilor asasini de-a lungul a mii de ani din existenţa omenirii, e limpede că primele trepte ale podiumului ar fi ocupate de marii bărbaţi pe care îi cunoaştem sub numele de conducători de stat. Ei nu ucid la bucată, deşi nu le e străin nici sportul acesta. Ei ucid cu miile, zecile, sutele de mii. Iar începînd cu secolul al XX-lea, cu milioanele.

Primul exemplu eclatant şi mai apropiat în timp ar putea fi Napoleon, cel pe care un cunoscut personaj dostoievskian, Raskolnikov din „Crimă şi pedeapsă”, l-a luat ca etalon şi, ca să-şi dovedească sieşi că e ceva de băgat în seamă la propria lui persoană, i-a dat cu toporul în cap unei babe. Căci, dacă Napoleon a ucis fără să clipească zeci şi sute de mii de oameni, el, june student, trebuia să arate că e în stare să ucidă măcar unul. În privinţa celebrului corsican ar fi multe de spus, în special că, în pofida nenumăratelor vieţi curmate în războaiele lui, a avut un uriaş rol pozitiv în istoria europeană.

Al doilea exemplu, dar nu în ordine cronologică, este Hitler. Acestuia, pe lîngă cele 6 milioane de victime din lagărele de concentrare din Germania, Polonia şi alte ţări europene, i se pot imputa alte zeci de milioane bătînd către 50 sau 60 în total, cît însumează, dacă nu mă înşel, cel de-al Doilea Război Mondial, căci în cazul războiului celui dintîi mondial, responsabilităţile sînt mai difuze. Führerul îşi împarte „meritele” doar cu doi, trei alţi conducători, în special cu Mussolini şi cu şefii militari japonezi, ţările acestora fiind considerate agresoare, deci vinovate de toate sîngeroasele consecinţe.

Deasupra tuturor se ridică însă, ameninţătoare încă şi acum, umbra lui Stalin. Marele satrap comunist şi-a început „opera” încă de pe la începutul anilor ‘30, cînd i-a venit ideea să scape de populaţia civilă a Ucrainei prin înfometare, aceasta fiind cea mai ieftină metodă de a ucide. Chiar profitabilă, căci grînele rechiziţionate au fost vîndute, în beneficiul Moscovei, pe piaţa internaţională. Morţii, amestecaţi cu cei care abia trăgeau să moară, erau luaţi de pe la casele sau colibele lor – primul cuvînd fiind mult prea pretenţios – şi îngropaţi în uriaşe gropi comune, de-a valma. Mai rău ca în vreme de ciumă. Aici, Iosif Vissarionovici a înregistrat primul record personal, numărul victimelor ridicîndu-se pe la 6 milioane. O bagatelă, avînd în vedere că tot el decretase că, dacă moare un om e o tragedie, dar dacă mor mii, sute de mii, totul nu mai e decît statistică. Căliţi astfel în lupta cu înfometaţii, luptătorii poliţiei secrete sovietice au fost chemaţi să-şi îndeplinească înalta misie patriotică peste tot în uriaşa Uniune.

Sub conducerea lui Beria şi la ordinele lui Stalin, populaţia sovietică era purificată sistematic de tot ceea ce putea fi etichetat ca duşman de clasă. Închisorile îşi aveau locurile de execuţie în curţile interioare, liste cu sute şi mii de indivizi „periculoşi” erau zilnic onorate cu rafale de gloanţe, conducătorii comunişti de regiuni primind norme lunare cu numărul celor ce trebuiau împuşcaţi, indiferent cine ar fi aceştia. Desigur, mulţi dintre conducătorii mai zeloşi cereau aprobarea Kremlinului pentru suplimentarea normelor, lucru ce se aproba imediat, fără nicio problemă. Printre aceştia s-a numărat şi Nikita Hrusciov, şeful de după Stalin al PCUS, cel care l-a condamnat cu indignare pe Tătuc – după obştescul lui sfîrşit, desigur, nicidecum înainte – şi care, în anii ‘60, a fost cît pe-aci să dezlănţuie un război mondial nuclear.

Dar Stalin nu s-a mulţumit să omoare civili. Temîndu-se de armată, de comandanţii acesteia care îi puteau ameninţa poziţia conducătoare, a dispus împuşcarea a peste 3.000 de generali şi alţi ofiţeri superiori, decapitînd astfel uriaşa armată a statului sovietic şi avînd apoi mari probleme la începutul războiului cu germanii, cînd Wermachtul i-a invadat teritoriul. Specialiştii spun că victimele Tătucului se ridică deja pe la 20 de milioane. Victime din rîndul propriilor cetăţeni, credincioşi pravoslavnici, am zice, şi nu evrei, precum în cazul lui Hitler. Gulagurile sovietice au fost de altfel luate ca model de junele Adolf, avînd caş la gură încă în această privinţă. Şi nu numai.

De altfel, cei doi au încheiat cunoscutul tratat sub numele Pactul Ribbentrop-Molotov, ale cărui clauze secrete prevedeau împărţirea Europei între cele două puteri şi întrajutorarea lor frăţească. Imediat după parafarea tratatului, părţile au trecut la treabă, iar Stalin şi-a făcut mîna invadînd Finlanda, dînd cunoscutul ultimatum României şi invadînd apoi chiar Polonia, odată cu trupele lui Hitler, doar că din cealaltă parte. Ce să mai vorbim despre asasinarea a 22.500 de polonezi în pădurea Katyn, în marea lor majoritate ofiţeri capturaţi în luptă. O simplă statistică...

Aici însă ne poticnim de o treabă a naibii de încurcată. În ziua de sîmbătă, 10 aprilie 2010, în apropiere de Smolensk, în Rusia, un avion aducîndu-i pe preşedintele Poloniei, Lech Katzynski şi soţia lui, împreună cu alţi conducători ai statului polonez şi armatei ce veneau să comemoreze victimele acelor vechi asasinate, se prăbuşeşte ca prin minune la aterizare. În total, 130 de victime, fără niciun supravieţuitor. Ruşinoasa comemorare, pentru Rusia, nu mai are loc. La războaiele Rusiei cu Cecenia şi Georgia se adaugă un nou război, meteorologic de data asta, natural deci, cu statul polonez, ale cărui beneficii se adună exclusiv în dreptul Moscovei. Polonia suferă din nou o pierdere poate la fel de mare ca aceea din timpul războiului.

La victimele acestor războaie ruseşti trebuie să adăugăm, de-a lungul ultimilor ani, numeroase victime din rîndul opozanţilor regimului Putin, şterse din rîndul celor vii mereu în condiţii suspecte. Şi iată că avem acum o nouă victimă, cel mai important opozant al lui Putin, Boris Nemţov. S-a întîmplat noaptea, la 3 ore după apelul său stăruitor, pe un post de radio, la o manifestaţie împotriva regimului. Chiar lîngă zidurile Kremlinului, opozantul, însoţit de o femeie, este împuşcat mortal. Absolut firesc, nu există date, dovezi care să incrimineze pe cineva. Logica evenimentelor, ea singură, din nou, îl incriminează pe Putin. Cam multe, prea multe cazuri, toate în favoarea uneia şi aceleiaşi persoane. Dar şi acestea se contabilizează la aceeaşi statistică. După războiul din Ucraina, căci Nemţov chemase la o manifestaţie împotriva acestui război, război cu alte mii de victime, din nou statistica ne omoară. Beneficiar, ca de obicei, Vladimir Putin.

Radu ULMEANU

Articol preluat din Cotidianul.ro