Două reproduceri după două recitiri ale filosofului Andrei Pleşu

Republica Moldova, ştim bine, se află în febra alegerilor prezidenţiale din 30 Octombrie. Mai apoi, urmează şi alegerile generale din România. Zilele trecute, am avut prilejul de a ne delecta cu două texte recitite de către filosoful român Andrei Pleşu din publicistica nemuritorilor Mihai Eminescu şi Ion Luca Caragiale. Actualitatea acestora este atît de izbitoare încît nu putem, referindu-ne la situaţia politică din RM, să nu ne întrebăm: fraţilor, dar animalele astea politice au rămas tot la nivelul de acum peste o sută de ani, chiar sînt incapabili de evoluţie şi sînt încremeniţi într-un cod genetic medieval predestinat? În cele ce urmează, vă reproducem cele două texte publicistice ale autorilor amintiţi, recitite fericit şi potrivit, aşa cum spuneam, de către Andrei Pleşu. (Mihai CONŢIU)

Mihai Eminescu, 16 octombrie 1881: „Astăzi se încep alegerile pentru Reichsrath în Germania. Deşi lupta nu are pentru cititorii noştri un interes direct, totuşi înverşunarea cu care se poartă, precum şi vederile deosebite ce se ciocnesc în ea merită atenţie şi îndeamnă la asemănări. În Germania luptele electorale sînt departe de-a avea acea lature hidoasă de intrigi personale, de mici interese de păsuială, de vînătoare de funcţii şi de diurne pe care le au la noi. Organele statului, cele judecătoreşti şi cele administrative, sînt inamovibile, miniştrii se bucură de încrederea regelui chiar atunci cînd reprezentaţia naţională le-ar fi nefavorabilă.

În opoziţie cu Parlamentul, în contra voinţei majorităţii liberale, s-au declarat războiul de la 1866, care a întemeiat unitatea şi mărimea actuală a Germaniei. (...) Precum vedem, lupta e între vederi foarte deosebite şi cu toate acestea e o luptă pentru a determina voinţa statului, nu însă o sfadă pentru împărţirea bugetului şi a funcţiunilor. Înrădăcinată în înclinări, în instincte, ea se poartă fără cruţare şi dintr-o parte şi dintr-alata, păstrînd cu toate acestea înaltul caracter moral al unei lupte pentru idealuri politice şi sociale.

Cînd comparăm aceste lucruri cu sporul de funcţii, de nepotism, de păsuieli, de diurne, de făgăduinţi care se petrece la noi în vremea alegerilor, cînd vedem seriozitatea şi adîncimea de vederi ce predomină lupta de-acolo ş-o comparăm cu goana de interese personale care se practică la noi sub pretextul principiilor liberale naţionale, ne vine să ne îndoim despre folosul şi eficacitatea sistemului parlamentar în ţări fără cultură suficientă. Aci la noi nu e chestie nici de liber-schimb, nici de protecţionism, aci statul nu are în vedere apărarea claselor muncitoare, aci chestie de căpetenie este ca corectori de gazete să devie milionari şi vînători de abecedar directori de bancă şi de drum de fier.

Golul intelectual şi moral care se simte-n viaţa statului îl întîmpinăm în aceeaşi măsură în alte ramuri de viaţă publică: în ştiinţă, în arte, pretutindeni. A compara stările de la noi cu cele străine înseamnă a alătura un teatru de păpuşi cu o luptă ce se petrece pe cîmp limpede de bătălie.”

(M.Eminescu, Opere, XII, Ed. Academiei RSR, 1985, pp.369-370)

Ion Luca Caragiale, octombrie 1907: „...toţi bărbaţii noştri de Stat, dela nulităţi pînă la somităţi, precum şi toată presa noastră urmează a crede că la noi n-ar fi vorba decît de o chestiune economică – adică ţara n-ar avea alte nevoi decît economice... Oricîte reforme s-ar face în această direcţie, unele mai ingenioase sau mai simpliste, mai mult sau mai puţin originale decît altele – toate vor fi doar nişte paliative.

Răul de care suferă ţara va rămînea, cum am mai spus, şi va coace cu cît mai acoperit cu atît mai adînc. Ţara are nevoie de o fundamentală reformă politică. Ba ceva mai mult: cu atît pentru moment starea intereselor materiale i se va îmbunătăţi, cu cît echilibrul acestora se va repeta provizoriu, cu cît nevoile mentale şi morale vor deveni mai imperioase şi deci mai violent strigătoare; - fiindcă tot răul vine numai şi numai dela falsa alcătuire politică, ce nu mai poate ţinea astăzi în picioare – dela deplorabila noastră sistemă oligarhică, fără restrîngere de număr, fără limite de ranguri, fără raţiune istorică, fără tradiţie şi fără posibilitatea de a şi le crea măcar cu timpul; avînd pentru viaţa publică, pentru interesele generale ale Statului, toate păcatele oligarhiilor senile şi putrede şi neavînd vreunul dintre meritele oligarhiilor voinice şi sănătoase. [Ţara] are acum nevoie de o singură reformă (...).

Aşadar, mai întîi: destul cu casta de strînsură din vîrfuri pînă-n gunoaie! Destul cu mamelucăria (...)! destul cu absurdul anacronism, hibrida Constituţie (...), pe care ar trebui s-o punem cuminte şi cu linişte la arhivă... Şi pe urmă?...Pe urmă ţara întreagă, chemată să-şi exercite dreptul ei sfînt, farà da se (va face de la sine)...Vază-şi, după înţelegerea şi judecata ei sub paza Celui de sus, de nevoi! Şi dacă nu va şti deocamdată destul de bine, atunci...să înveţe! Să înveţe, cu necazuri şi jertfe, cum a învăţat toată lumea civilizată”

(L. Caragiale, Opere, V, Fundaţia pentru Literatură şi Artă “Regele Carol II”, 1938, pp.183-185)