Pe timpul Romei Antice, renumitul filosof roman Cicero spunea că „dacă ai o grădină și o bibliotecă, înseamnă că ai tot ce îți trebuie”.

Jorge Luis Borges: ”Întotdeauna mi-am imaginat Paradisul ca fiind un fel de bibliotecă”

Andrei Pleșu: ”Cărţile sunt felul oamenilor de a avea aripi ca îngerii”.

Octavian Paler: ”Cărţile se scriu în singurătate, însă împotriva ei”.

Umberto Eco:„Peste tot căutam pace și într-un singur loc am găsit-o – în colț, cu o carte”. 

Voltaire: ”Cînd citim o carte bună pentru prima dată, experimentăm același sentiment ca și atunci cînd dobîndim un nou prieten. A citi o carte deja citită din nou înseamnă a vedea din nou un prieten vechi.”  

Tudor Arghezi elogiind cartea: ”Carte frumoasă, cinste cui te-a scris/ În­­cet gîndită, gingaș cumpănită;/ Ești ca o floare, anume înflorită/ Mîinilor mele, care te-au deschis“.

Cuvîntul scris reprezintă memoria omenirii. Dacă am pierde aceste neprețuite amintiri, ar fi ca și cum un om și-ar pierde memoria. Din nefericire, tehnologia amenință tot mai violent cu dispariția acestei comori umanitare. Din ce în ce mai multă lume refuză să deschidă o carte.

Mihai Eminescu era teribil de încîntat de înscrisurilor lăsate de predecesori: ”Cînd privesc zilele de-aur a scripturelor române,/ Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine/ Și în jur parcă-mi colindă dulci și mîndre primăveri,/ Sau văd nopți ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,/ Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,/ Cu izvoare-ale gîndirii și cu rîuri de cîntări./ Văd poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere…“. 

Inegalabilul Ion Luca Caragiale este cunoscut ca dramaturg autor de comedii, ca un umorist, adept al rîsului (eventual al ideii că rîsul biciuiește moravurile), ușor neserios (avea o cîrciumă la gara din Ploiești cu înscrisul ”Bene bibenti“, adică „celui care bea bine“), creator al personajului Mitică. Caragiale, care era și un inegalabil intelectual, are în el și o lume fantastică în nuvele (O făclie de Paști, La hanul lui Mînjoală, Cănuță, om sucit etc.), din care descind apoi Urmuz și chiar Eugen Ionescu, cu teatrul absurdului. Caragiale s-a izolat la Berlin nu din ură față de România, ci din scîrbă față de cei care murdăreau România de atunci.

Din păcate, proștii lui Caragiale de atunci s-au înmulțit teribil în ziua de astăzi, fiind și de o agresivitate înfiorătoare. La fel și corupția! Despre oficializarea tacită, la cel mai înalt nivel, a plagiatului de doctorate nici nu mai avem calificative! Dacă ar trăi și în zilele noastre, Caragiale, cu siguranță, ar pleca într-un alt exil, nu din ură față de România, ci din scîrbă față de cei care o batjocoresc și o fură permanent începînd cu Decembrie 1989!