Animale judecate în fața Tribunalului, condamnări la moarte pentru fapte ridicole, dintre cele mai bizare – istoria Justiției este plină de legi și procese care stîrnesc rîsul sau revolta. Se spune că nimic nu scapă judecății, dar în unele situații brațul lung al legii a reușit să „prindă” chiar și oameni care plecaseră de mult din această lume. În acest articol, îți prezentăm cazurile ieșite din comun ale unor oameni faimoși care au fost aduși în fața Tribunalului la mult timp după ce au murit.

Thomas Becket, judecat după 300 de ani

În secolul XII, Thomas Becket era Arhiepiscop de Cantebury. În această calitate, a luptat împotriva reformelor prin care Regele Henric al II-lea dorea să reducă subordonarea clerului puterii papale de la Roma.

Incomodat tot mai mult de activitatea lui Becket, Regele Henric al II-lea a ordonat asasinarea clericului, care a fost executat chiar în Catedrala din Cantebury. Trei secole mai tîrziu, intențiile lui Henric al II-lea au fost, în sfîrșit, puse în practică. Regele Henric al VIII-lea a produs schisma de Biserica Catolică și a creat Biserica Anglicană, în fruntea căreia s-a instalat.

Ca o a doua răzbunare pentru activitatea sa, Thomas Becket a fost din nou „adus” în fața Justiției. Henric al VIII-lea a ordonat exhumarea oaselor lui Becket, care au fost aduse în instanță. Judecătorul l-a găsit pe Becket vinovat de trădare. Drept pedeapsă, oasele au fost arse în public, iar mormîntul a fost distrus. În mod ironic, în prezent Biserica Anglicană îl consideră pe Becket sfînt și îl venerează.

John Wycliffe, ars pe rug la 43 de ani de la moarte

În secolul al XIV, teologul John Wycliffe (născut în 1320; foto) era un dizident în rîndurile Bisericii Catolice. Deși a coordonat traducerea în limba engleză a „Bibliei Vulgata” (o versiune din latină a Bibliei), învățăturile pe care Wycliffe le propovăduia nu erau deloc pe placul catolicilor.

Mai mult, într-o vreme în care toate erau subordonate autorității papale, Wycliffe îndrăznea să se opună intervenției Bisericii în chestiunile laice. Deși era ca un ghimpe în coasta autorității Bisericii Catolice, Wycliffe n-a fost niciodată excomunicat.

A continuat să predice pînă în Decembrie 1384, cînd a decedat din cauze naturale în timpul unei slujbe. Paradoxal, Biserica a luat măsuri împotriva teologului abia după moartea lui.

Pe 4 Mai 1415, Conciliul de la Konstanz l-a declarat pe Wycliffe eretic și l-a exclus post-mortem din Biserică. Conciliul a ordonat ca scrierile teologului englez să fie arse, iar corpul să-i fie exhumat. Așadar, la 12 ani de la Conciliu, la ordinul Papei Martin al V-lea, corpul lui Wycliffe a a fost exhumat și ars, iar cenușa a fost aruncată în rîul Swift.

În ciuda pedepsei primite, John Wycliffe a rămas printre acei oameni faimoși ai istoriei religiilor, ale căror scrieri au influențat generațiile următoare.

Papa Formosus, cadavrul condamnat la moarte

Ștefan al VI-lea a fost făcut episcop (probabil împotriva voinței sale) de către Papa Formosus, care, în timpul domniei sale, a fost excomunicat pentru părăsirea scaunului papal și „clevetire pentru distrugerea papalității”. Cu alte cuvinte, Formosus fugise din Vatican și încercase să scape de responsabilitățile de Papă. În cele din urmă, a fost iertat și s-a putut întoarce la Roma. Cînd Ștefan al VI-lea a urcat pe scaunul papal, a ordonat dezgroparea cadavrului lui Formosus și aducerea sa în fața Tribunalului.

Acest eveniment bizar a intrat în istorie sub numele de Sinodul Cadavrului din anul 897. Formosus a fost acuzat că a încălcat mai multe legi bisericești, că a mințit și că a pretins fără drept că este episcop. Din ordinul lui Ștefan al VI-lea, cadavrul lui Formosus a fost dezbrăcat și două degete de la mîna dreaptă i-au fost retezate. Apoi, ce mai rămăsese din Formosus a fost aruncat în rîul Tibru.

Numai că, după proces, sorții s-au întors împotriva lui Ștefan al VI-lea. În timpul unei revolte populare, a fost răsturnat de la putere și sugrumat de mulțimea furioasă.

Martin Bormann, mortul condamnat la moarte

Martin Bormann a fost un om politic nazist și unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai lui Adolf Hitler. În haosul produs de asedierea Berlinului, în noaptea de 1 spre 2 Mai 1945, cu cîteva ore înainte ca Aliații să cucerească orașul, Bormann a dispărut fără urmă.

Deși se zvonea că ar fi decedat în timpul asediului, trupul lui Bormann nu a fost găsit între ruine. Presupunînd că a reușit să scape teafăr, autoritățile au început o amplă operațiune de căutare.

Deși cercetările au ajuns pînă în America de Sud, nimeni n-a reușit să dea de urmele lui Bormann. Însă, neexistînd nici o dovadă a morții sale, oficialul nazist a fost pus sub acuzare de Tribunalul de la Nurnberg.

În 1946, Bormann a fost judecat în lipsă și condamnat la spînzurătoare pentru crime de război și crime împotriva umanității. Totuși, la momentul procesului, Bormann era într-adevăr mort.

Cu ajutorul unor martori, rămășițele lui au fost descoperite în 1972, identitatea fiind stabilită după radiografiile dentare și după o leziune a claviculei, cu care Bormann se alesese după un accident de circulație.

Potrivit autopsiei, oficialul nazist se sinucisese spărgînd o capsulă de cianură. Mai tîrziu, în 1998, identitatea bărbatului a fost confirmată cu certitudine în urma testelor ADN.

Ioana d'Arc, transformată din eretic în martir

Ioana d'Arc este unul dintre acei oameni faimoși care au preferat să moară decît să renunțe la ideile în care au crezut. Judecată pentru erezie și condamnată la arderea pe rug, Ioana d’Arc a fost victima jocurilor politice, dar și a Bisericii, care – la acea vreme – era autoritatea cea mai de temut.

Femeia a fost executată pe 30 Mai 1431 și aveau să treacă 24 de ani pînă cînd imaginea ei avea să fie reabilitată. Cel de-al doilea proces, denumit „procesul de anulare”, a fost ordonat de Papa Calixt al III-lea, la cererea mamei Ioanei, Isabelle Romée și a Inchizitorului General, Jan Brehal.

Noul proces a fost coordonat de trei episcopi, care au descoperit că procesul în urma căruia a fost condamnată Ioana d’Arc a fost unul incorect și abuziv. După aproape patru ani de cercetări, mai-marii Bisericii au stabilit că eretica pe care o executaseră era, de fapt… o martiră.

Aceeași sentință stabilea că singurul eretic din toată această poveste fusese episcopul Pierre Cauchon, cel care orchestrase prima condamnare. 500 de ani mai tîrziu, Papa Benedict al XV-lea a sanctificat-o pe Ioana d’Arc.