LECTURI PENTRU LICEENI

La ce e bun Eminescu

Autor: Nicolae Manolescu

La ce bun_1.jpg

Nu există aniversare sau comemorare care să nu fie folosită ca ocazie pentru a descoperi în Eminescu idei, fraze, versuri, capabile să susţină un punct de vedere interesat. Comentatorii au remarcat mai demult tendinţa ca opera şi personalitatea lui Eminescu să fie instrumentalizate în scopuri diverse şi uneori opuse, îndeosebi de natură ideologică şi politică.

Opera politică a gazetarului a fost mai mereu sursa preferată a instrumentalizării gîndirii lui Eminescu. Iar principiul călăuzitor a fost actualizarea forţată a ideilor poetului prin ştergerea cu buretele a diferenţelor de epocă şi de mentalitate. De două ori, după ştiinţa mea, anul acesta, în cadrul manifestărilor consacrate aniversării naşterii poetului, au fost date, ca exemplu de „actualitate“, ample fragmente din articolele sale politice.

Mai mult sau mai puţin potrivite, în funcţie de inspiraţia „utilizatorului“, citate precum acestea apar periodic în discuţie şi servesc deopotrivă ideii că nimic nu s-a schimbat în societatea românească, bunăoară în materie de politicianism şi de corupţie, şi, apoi, aceleia că gazetarul de la „Timpul“ este etern prezent printre noi.

Valorificare, în socialism

Înainte de a semnala primejdiile inerente acestui fel de a-l citi pe Eminescu, mi se pare necesar să reamintesc cîteva lucruri. Poetul şi gazetarul au părut, cum spuneam, să slujească unor cauze opuse. Conservator şi naţionalist sub raport ideologic, Eminescu a fost considerat, în prima parte a secolului XX, un aliat de nădejde de către Iorga, de către ortodoxiştii de la revista „Gîndirea“ sau de către legionari. Cultul poetului naţional de aici provine.

Ca şi exagerarea contrară a lui Ion Negoiţescu, în ochii căruia Eminescu ar fi fost, ideologic, un „proto-legionar“. Centenarul din 1950 a constituit prilejul valorificării unui Eminescu progresist şi socialist. Cînd a predat seriei mele de studenţi de la Filologia bucureşteană un curs Eminescu, în 1957, Ion Vitner a tras o linie groasă printre aşa-numitul „discurs al proletarului“ de la începutul poemului „Împărat şi proletar“ şi meditaţia Cezarului pe malul Senei.

Optimismul progresist al groparului capitalismului, care îi provoca profesorului nostru imense delicii ideologice, ar fi lăsat apoi locul unui pesimism politic care nu merita niciun comentariu. Acest Eminescu al Comunei din Paris, critic acerb al „junilor corupţi“ şi compătimitor cu soarta sărmanei cusătorese, a fost singurul „selectat“ la începutul regimului comunist. Filosoful schopenhauerian nu a avut o vreme căutare. Pînă tîrziu a prevalat ideea unui Eminescu optimist înnăscut pe care greutăţile vieţii şi influenţa filosofului german l-au prefăcut într-un pesimist incurabil.

Regăsim ideea în anii 1970, şi nu la oricine, ci la Edgar Papu. Cît despre articolele politice, ele n-au fost editate trei decenii după 1947 şi, cînd au fost în sfîrşit editate, cenzura a eliminat pasajele indezirabile. Volumul XVI din marea ediţie academică, aceea care o continua pe a lui Perpessicius, a întîmpinat mari dificultăţi, care i-au amînat apariţia pînă în 1989. Însuşi Moses Rosen, Rabinul-Şef al României, a protestat contra publicării articolelor socotite antisemite. Semnificativ e faptul că deriva naţionalistă a regimului ceauşist este aceea care a permis, în cele din urmă, încheierea ediţiei, şi publicarea în ediţia anastatică a lui Petru Creţia, după aceea din 1983, a poeziei „Doina“, exclusă sistematic din toate ediţiile postbelice.

Bătălii ideologice

Dificultăţile de mai sus, amînările şi polemicele, intervenţia politicului în istoria literaturii sînt urmarea tendinţei, de care vorbeam la început, de a face cu orice chip din Eminescu un contemporan şi de a-l exploata în folosul nostru, al celor de ieri, ca şi al celor de azi. Din erou, Eminescu a devenit astfel victimă colaterală a bătăliilor ideologice dintr-un secol pe care el nu l-a apucat. Interpretările tendenţioase ale operei lui au creat o euforie ideologică repetată. Gîndirea eminesciană a fost folosită ca un soi de plastilină de comentatori naivi sau rău intenţionaţi şi, în orice caz, nepricepuţi, care săreau acrobatic peste timp. Iată doar două asemenea interpretări falacioase, urmare a ignoranţei.

Prima: pînă şi un canal de televiziune a crezut de cuviinţă să-şi atragă telespectatorii oferindu-le, ca pe o trufanda, opinia că Eminescu a fost primul nostru deţinut politic, boala fiind un pretext al celor care voiau să-l scoată de nebun. La originea năstruşniciei se află convingerea unora că articolele gazetarului contra tratatului cu Austro-Ungaria ar fi provocat reacţia oficialităţilor. Lasă că tratatul era secret şi a ieşit la iveală abia în 1914, dar este supraestimat ecoul articolelor şi rolul lui Eminescu ca gazetar politic.

În epocă, Eminescu nu era încă Eminescu de astăzi. Nu intrase în conştiinţa publică. Multe articole nici nu erau semnate. Poetul nu publicase nicio carte. Tirajul „Convorbirilor literare“, unde îi apăruseră cele mai multe poezii, era confidenţial. A doua eroare de interpretare se referă la pretinsul antisemitism al lui Eminescu. Noţiunea nu exista pe vremea aceea şi nici Eminescu, nici Slavici, nici alţi contemporani nu erau rasişti. Ei se refereau la aspectul economic.

De altfel, evreilor li se refuza cetăţenia din cauza faptului că erau consideraţi un pericol pentru comerţul şi industria ţării pe care le controlau în bună măsură. În sensul de azi, Eminescu nu era antisemit. Xenofob, da, în „Doină“ sau în articolele antimaghiare, care nu-i fac cinste omului inteligent şi cultivat, în stare să batjocorească limba maghiară pentru sonorităţile ei... barbare.

Nicolae Manolescu este un critic şi istoric literar român, cronicar literar şi profesor universitar, membru titular al Academiei Române. Ambasador al României la UNESCO şi preşedintele Uniunii Scriitorilor din România (pentru al doilea mandat). Manolescu este considerat, în general, ca unul dintre cei mai importanţi critici literari români din ultimele decenii. Una dintre cărţile sale fundamentale este Istoria critică a literaturii române, apărută în 2008 într-o ediţie definitivă. Este, de asemenea, directorul revistei România literară. În luna decembrie 2011, Senatul Universităţii din Bucureşti l-a declarat Profesor emerit. Administraţia prezidenţială l-a decorat cu Ordinul Naţional Steaua României în grad de Mare Cruce, cea mai înaltă distincţie a statului român.

02.11.24 - 13:23
03.11.24 - 12:09
05.11.24 - 00:15
01.11.24 - 13:35
01.11.24 - 19:19
10.11.24 - 08:42
01.11.24 - 19:20
01.11.24 - 13:38
04.11.24 - 10:57
02.11.24 - 13:20
04.11.24 - 16:28
05.11.24 - 00:02
01.11.24 - 13:41
02.11.24 - 13:26
01.11.24 - 13:40